Capitolul 12 (II): Sabotarea educației

Spectrul comunismului nu a dispărut odată cu dezintegrarea Partidului Comunist din Europa de Est

În fața dvs. se afla traducerea în limba română a unei lucrări apărute în limba chineză, intitulată “Cum conduce spectrul comunismului lumea”, scrisă de echipa editorială a celor “Nouă comentarii despre Partidul Comunist”.

*****

Cuprins (continuare)

2. Spectrul comunismului în universitățile occidentale
a. Tendința severă spre stânga a universităților
b. Reformarea mediului academic tradițional cu ideologia comunistă
c. Utilizarea de noi domenii academice pentru infiltrarea ideologică
d. Promovarea radicalismului de stânga
e. Negarea marilor tradiții ale Statelor Unite
f. Lupta împotriva clasicilor civilizației occidentale
g. Monopolizarea manualelor și a artelor liberale
h. “Reeducarea” universitară: spălarea creierului și corupția morală

3. Cum a distrus comunismul educația în China

4. Revenirea la educația tradițională

Referințe

*****

 

2. Spectrul comunismului în universitățile occidentale

După patru ani de îndoctrinare intensă absolvenții universităților de astăzi capătă o predispoziție spre liberalism și progresism. Ei sunt predispuși să accepte ateismul, teoria evoluției și materialismului fără să stea prea mult pe gânduri. Ei devin “fulgi de zăpadă” cu mintea îngustă, care nu au bun-simț și doresc un stil de viață hedonist fără a-și asuma responsabilitatea pentru acțiunile lor. Ei nu au cunoștințe, au o viziune îngustă asupra lumii, știu foarte puțin sau nimic despre istoria Statelor Unite sau a lumii și au devenit principala țintă a înșelăciunii comuniste.

Spre deosebire de liderii studenți rebeli, dar elocvenți din anii ’60, tinerii protestatari de astăzi care sunt intervievați de reporterii de știri de televiziune rareori își articulează clar cererile. Le lipsește bunul simț și rațiunea de bază.

În timpul campaniei prezidențiale din 2016 din Statele Unite, denigrarea constantă a candidaților conservatori de către mass-media mainstream, împreună cu sondajele de opinie înșelătoare, i-au șocat pe mulți – în special pe studenți – odată ce rezultatul real al alegerilor a fost anunțat. După victoria lui Donald Trump, a apărut un fenomen ridicol în universitățile din Statele Unite. Unii studenți au simțit o asemenea frică, epuizare sau traumă emoțională cauzată de alegeri, încât au cerut suspendarea cursurilor și reprogramarea examenelor. Pentru a ajuta studenții ce prezentau manifestări de stres și anxietate, unele universități proeminente au organizat diverse activități terapeutice.

Acestea au inclus jocuri cu plastelină sau cuburi, cărți de colorat ori jucării de suflat baloane de săpun. Unii chiar au oferit pisici și câini de companie studenților, pentru a-i consola. Multe universități au oferit studenților consiliere psihologică, au organizat grupuri de sprijin sau au creat “spații sigure”, unde studenții puteau căuta ajutor pt “recuperare”.[58] Absurditatea modului în care un proces democratic normal a devenit mai terifiant decât un dezastru natural sau un atac terorist demonstrează eșecul total al sistemului educațional american. Studenții, care ar trebui să fie maturi și raționali, au devenit intoleranți și infantili atunci când se confruntă cu schimbări și presupuse dificultăți.

În ochii lumii, Statele Unite sunt încă una dintre cele mai importante țări în ceea ce privește educația. Timp de mai bine de un secol, Statele Unite au fost o superputere politică, economică și militară. Fondurile alocate educației depășesc în mare măsură pe cele din majoritatea altor țări. După cel de-al Doilea Război Mondial, democrația americană și bogăția au atras oameni talentați din întreaga lume. Programele sale postuniversitare de știință, tehnologie, inginerie și matematică (STEM) și școlile profesionale sunt cele mai bune din lume.

Cu toate acestea, în interiorul țării se desfășoară o criză. Proporția de absolvire a studenților străini în programele STEM depășește cu mult pe cea a studenților americani, iar decalajul crește în fiecare an. [59] Aceasta reflectă eroziunea învățământului primar, secundar și postliceal din Statele Unite. Elevilor le sunt reduse și distruse capacitățile in mod voit. Unele consecințele se văd deja cu ochiul liber și asta nu e totul.

Trebuie subliniat faptul că practic toți oamenii din lume, în special cei care au mers la facultate după anii ’60, au fost expuși influențelor comuniste. Științele umaniste și sociale sunt cele mai afectate. Cu toate că majoritatea oamenilor din aceste domenii au fost îndoctrinați fără să realizeze, doar câțiva indivizi promovează în mod intenționat ideologia comunistă. Expunem aici scopurile comuniste, pentru ca oamenii să le poată identifica și să se distanțeze de ele.

a. Tendința severă spre stânga a universităților

Una dintre cele mai importante cauze pentru care studenții adoptă ideologia socialistă sau comunistă sau sunt influențați de ideologii radicale precum feminismul și mișcarea ecologistă (discutată mai târziu în Capitolul 16) se datorează faptului că o mare parte a personalului didactic din universitățile americane are o tendință spre stânga. Savanții cu idei diferite au fost fie marginalizați în pozițiile lor didactice, fie împiedicați să-și exprime opiniile.

Într-un studiu din 2007 intitulat ” Viziunea socială și politică a profesorilor americani”, dintre cei 1.417 profesori universitari titulari chestionați, 44,1% s-au considerat liberali, 46,1% moderați și doar 9,2% conservatori. La colegiile de arte liberale, 61% din cadrele didactice erau liberali, în timp ce conservatorii reprezentau doar 3,9%. [60]

Studiile ulterioare anului 2007 confirmă, de asemenea, tendința de stânga în rândul profesorilor din universitățile cu studii pe patru ani din Statele Unite. Un studiu publicat în revista Econ Journal Watch în 2016 a analizat votul profesorilor din departamentele de istorie și științe sociale din 40 de universități importante din SUA. Printre cei 7.243 de profesori chestionați se numărau 3.623 de democrați și 314 republicani, adică un raport de 11.5 la 1. Dintre cele cinci departamente chestionate, departamentul de istorie a fost cel mai neuniform, având un raport de 35 la 1. Comparați acest lucru cu un studiu similar publicat în 1968, care a constatat că, printre profesorii de istorie, raportul dintre democrați și republicani a fost de 2,7 la 1. [61]

Un alt studiu realizat în 2016 în universitățile cu studii pe patru ani, a constatat că înclinația politică a profesorilor era neuniformă, în special în New England. Pe baza datelor din 2014, studiul a constatat că raportul dintre profesorii progresiști și conservatori din colegii și universități, la nivel național a fost de 6 la 1. În New England, acest raport a fost de 28 la 1. Un studiu realizat de Centrul de Cercetare Pew în 2016 a constatat că 31% dintre persoanele care au studiat în școlile postuniversitare aveau constant viziuni liberale, 23% aveau tendința de a fi liberale, doar 10% aveau opinii conservatoare în mod constant, iar 17% aveau tendința de a fi în mare parte conservatoare. Studiul a constatat că, începând cu anul 1994, numărul celor care au primit o educație postuniversitară și care au avut viziuni liberale a crescut semnificativ. [62] Participanții la un seminar al Institutului American Enterprise Institute din 2016 au declarat că aproximativ 18% dintre sociologii din Statele Unite se considerau marxiști și doar 5% se considerau conservatori. [63]

Senatorul Ted Cruz a făcut un comentariu despre Facultatea de Drept de la o universitate de prestigiu la care a fost invitat. “Erau mai mulți comuniști auto declarați [în facultate] decât republicani”, a spus el. “În cazul în care le-ați fi cerut să voteze dacă această națiune ar trebui să devină o națiune socialistă, 80% din cadrele didactice ar fi votat da, și 10% ar crede că asta este prea conservator”. [64]

Comunismul și-a început penetrarea educației americane odată cu penetrarea universităților la începutul secolului al XX-lea, când mulți intelectuali americani au început să accepte ideile comuniste sau varianta sa socialistă fabiană. [65]

Mișcarea contracultură din anii ’60 a produs un număr mare de tineri studenți antitradiționaliști. În anii de formare a acestor oameni, ei au fost influențați în mare măsură de marxismul cultural și de teoria Școlii de la Frankfurt. În 1973, după ce președintele Richard Nixon a retras trupele americane din Vietnam, grupurile studențești asociate cu mișcarea anti-război au început să dispară în obscuritate, deoarece principalul motiv al protestului dispăruse. Dar radicalismul produs de aceste mișcări studențești de anvergură nu a dispărut.

Studenții radicali și-au continuat studiile universitare în domeniile social și cultural – în jurnalism, literatură, filosofie, sociologie, educație, studii culturale și altele. După ce și-au obținut diplomele, și-au început cariera în instituțiile cu cea mai mare influență asupra societății și culturii, precum universitățile, mass-media, agențiile guvernamentale și organizațiile neguvernamentale. Ceea ce i-a ghidat în acel moment a fost în principal teoria “marșului lung prin instituții” propusă de marxistul italian Antonio Gramsci. Acest “marș lung” urmărește alterarea celor mai importante tradiții ale civilizației occidentale.

Marcuse a fost considerat un “părinte spiritual” de către occidentali rebeli. În 1974, el a afirmat că Noua Stânga nu a murit “și va învia în universități”. [66] De fapt, Noua Stânga nu numai că a reușit să supraviețuiască, dar chiar și lungul său marș prin instituții a avut un succes masiv.

Un profesor radical a scris: “După războiul din Vietnam, mulți dintre noi nu s-au târât înapoi în spațiile noastre literare; am ajuns în poziții academice. Odată cu războiul, vizibilitatea noastră s-a estompat și, pentru o perioadă  a părut – pentru cei care nu observau –  că am dispărut.  Acum suntem profesori titulari, iar lucrarea de transformare a universităților a început în mod serios. “[67]

Termenul “radicali cu titularizări” a fost inventat de Roger Kimball în cartea cu același nume, publicată în 1989. Termenul s-a referit la studenții radicali care fuseseră activi în mișcările anti-război, în cele pentru drepturile civile sau feministe din anii ’60 și au intrat ulterior în universități pentru a preda și pentru a obține titularizarea în anii ’80. De acolo, ei au inoculat studenților sistemul lor de valori politice și au creat o nouă generație de radicali. Unii dintre acești radicali din anii ’60 au devenit șefi de departamente și decani. Scopul acestor profesori și cercetători nu este acela de a explora adevărul, ci de a folosi mediul academic ca pe un instrument de subminare a civilizației occidentale și a tradițiilor sale. Scopul lor este acela de a submina societatea și sistemul politic prin cultivarea mai multor revoluționari după modelul lor.

Odată titularizaţi, profesorii pot participa în diferite comitete și pot avea un cuvânt greu de spus în recrutarea profesorilor noi, în stabilirea standardelor academice, în selectarea subiectelor pentru tezele de licență și în determinarea direcției de cercetare. Ei au oportunități ample de a-și folosi puterea pentru a exclude candidații care nu se conformează ideologiei lor. Din acest motiv, indivizii mai tradiționaliști care predau și fac cercetări potrivit conceptelor tradiționale sunt marginalizați în mod constant. Pe măsură ce profesorii generației mai în vârstă se pensionează, cei care îi înlocuiesc sunt mai ales profesorii de stânga care au fost îndoctrinați cu idei comuniste.

Gramsci a împărțit intelectualii în două tabere: intelectuali „tradiționali” și intelectuali “organici” pe care orice clasă nouă îi creează odată cu sine. Primii sunt coloana vertebrală a menținerii culturii tradiționale și a ordinii sociale, în timp ce intelectualii organici, aparținând claselor sau grupurilor nou apărute, joacă un rol creativ în procesul de luptă pentru hegemonie în clasele sau în grupurile lor. [68] În această perspectivă, proletariatul folosește intelectualii organici pentru a prelua hegemonia culturală și, eventual, pe cea politică.

Mulți titulari radicali se definesc drept “intelectuali organici” care se opun sistemului actual. Ca și Gramsci, ei urmează axioma marxistă: “Filozofii doar au interpretat lumea în diferite moduri. Ideea, totuși, este să o schimbăm. “[69] În acest fel, pentru Stânga educația nu are legătură cu transmiterea esenței cunoașterii și a civilizației umane, ci cu pregătirea studenților pentru politică radicală, activism social și “justiție socială”. După absolvire și după aderarea la societate ei își manifestă nemulțumirile față de sistemul actual prin revolta împotriva culturii tradiționale și prin instigarea la revoluție distructivă.

b. Reformarea mediului academic tradițional cu ideologia comunistă

Este bine cunoscut că în țările comuniste, marxism-leninismul este ideologia călăuzitoare a tuturor disciplinelor, în timp ce în Occident libertatea academică este ideea centrală. În afară de standardele morale omniprezente și de normele academice, nu ar trebui să existe vreo părtinire în favoarea anumitor tendințe intelectuale. Cu toate acestea, începând cu anii ’30, socialismul, comunismul, marxismul și Școala de la Frankfurt au invadat universitățile americane, alterând în mod grav științele umaniste și sociale.

Discursul revoluționar domină științele umaniste în America 

Autorul Bruce Bawer l-a întrebat odată pe Alan Charles Kors, istoric la Universitatea din Pennsylvania, despre trei cărți despre care el credea că au avut cea mai profundă influență asupra științelor umaniste din Statele Unite. Aproape fără să se gândească, Kors a numit trei cărți: “Caietele din închisoare” ale lui Antonio Gramsci, “Pedagogia celor oprimați” a lui Paulo Freire și “Damnații pământului” a lui Frantz Fanon.  [70]

Gramsci, marxistul italian, nu mai are nevoie de nici o altă introducere deoarece creația lui a fost descrisă în capitolele precedente. Freire, un teoretician brazilian în educație, i-a adorat pe Vladimir Lenin, Mao Zedong, Fidel Castro și Ernesto „Che” Guevara. “Pedagogia celor oprimați” publicată în 1968 și retipărită în limba engleză doi ani mai târziu, a devenit parte din lectura obligatorie la multe instituții academice din Statele Unite. 

Pedagogia lui Freire, așa cum este descrisă de către publicația City Journal condusă de Stern, a notat că “Pedagogia celor oprimați” nu se ocupă de niciun fel de probleme educaționale specifice, ci este mai degrabă “un eseu politic utopic care cere răsturnarea hegemoniei capitaliste și crearea unor societăți fără clase”. [71] Lucrarea lui Freire nu face altceva decât să repete opinia marxistă conform căreia există doar două feluri de oameni în lume: opresorul și oprimatul. Cei oprimați ar trebui, atunci, să respingă educația lor, să fie treziți la realitatea circumstanțelor lor mizere și să fie îndemnați la revoltă.

Fanon s-a născut în insula Martinica din Marea Caraibelor și s-a alăturat războiului din Algeria împotriva guvernării franceze a coloniilor. Cartea sa, Damnații pământului, a fost publicată în 1961, cu o prefață a filosofului existențialist și comunistului francez Jean-Paul Sartre. Acesta și-a rezumat teoria spunând: colonizatorii occidentali sunt întruchiparea răului; în timp ce non-occidentalii sunt în mod inerent nobili în virtutea faptului că sunt colonizați și exploatați.

Fanon a cerut locuitorilor coloniilor să se revolte împotriva clasei conducătoare coloniale, folosindu-se de violență ca punct de raliere. El a spus: „La nivelul personal, violența este o forță de curățare. Eliberează nativul de complexul său de inferioritate și de disperarea și inacțiunea sa; îl face neînfricat și îi restabilește respectul de sine.” [72]

Îmbrățișând ideile lui Fanon, Sartre a scris în prefață: “Căci în primele zile ale revoltei trebuie să ucizi: să împuști un europen este ca și cum ai împușca doi iepuri dintr-un foc, îl eliberează pe oprimat şi pe opresor, în egală măsură: rămâne un om mort și un om liber; supraviețuitorul, pentru prima dată, simte pământul natal sub picioare. “[73]

Ideile lui Gramsci, Freire și Fanon sunt narațiuni înșelătoare care îi ademenesc pe oameni să privească istoria și societatea prin prisma luptei de clasă. Odată ce scânteia urii de clasă intră în inimile lor, elevii învață să respingă și să se opună structurii și funcționării normale a societății, pentru care soluția inevitabilă este revolta și revoluția.

Rămâne de dezbătut care teoretician sau care școală de gândire a avut cea mai mare influență asupra științelor umaniste și sociale în colegiile americane. Ceea ce este clar însă este că marxismul, școala de la Frankfurt, teoria freudiană și postmodernismul (care au colaborat cu comunismul la distrugerea culturii și moralității) au ajuns să domine acest domeniu.

Teoria comunistă pătrunde în mediul academic

Începând cu anii ’60, disciplina cercetării literare din Statele Unite a experimentat o schimbare fundamentală a paradigmei în diversele sale subdomenii. În mod tradițional, criticii literari au apreciat valorile morale și estetice ale operelor clasice, considerând literatura drept o resursă importantă pentru lărgirea orizonturilor cititorilor, pentru dezvoltarea caracterului lor moral și pentru cultivarea gustului lor intelectual. În principiu, teoria literară academică este secundară literaturii în sine, servind ca mijloc de înțelegere și interpretare a acesteia.

Urmând tendințele populare în filosofie, psihologie și cultură, în timpul apogeului mișcării contraculturii din anii ’60 au apărut diverse teorii literare noi în comunitatea academică. Relația dintre teorie și literatură a fost inversată, deoarece lucrările reale au fost reduse la materiale pentru validarea abordărilor interpretative moderne. [74]

Care este esența acestor teorii? Luate în ansamblu, acestea fac o harababură din disciplinele academice tradiționale, cum ar fi filosofia, psihologia, sociologia și psihanaliza prin prezentarea denaturată a societății și a culturii. Așa cum spunea teoreticianul literar Jonathan Kahler: “Teoriile sunt adesea o critică combativă a noțiunilor de bun simț și, în plus, o încercare de a arăta că ”bunul simț “cu care ne-am obișnuit este de fapt un construct istoric. Această teorie a ajuns să ni se pară atât de naturală încât nici măcar nu ne dăm seama că este de fapt doar o teorie.” [75]

Cu alte cuvinte, teoriile academice moderne diminuează, inversează și distrug înțelegerile tradiționale ale binelui și răului, corectitudinii și greșelii, frumuseții și urâțeniei care provin din educația familială tradițională, din credința religioasă și din etică, înlocuindu-le cu un set de valori sinistre, lipsit de valoare pozitivă.

Îndepărtând învelișul academic complex ale acestor așa-zise teorii, ele nu sunt altceva decât o învălmășire a clasicului și neomarxismului, a școalii de la Frankfurt, a psihanalizei, a deconstructivismului, a poststructuralismului și postmodernismului. Împreună formează o axă care urmărește să distrugă bazele civilizației umane și servește camuflării comunismului pentru ca acesta să se poată infiltra în mediul academic occidental. Începând cu anii ’60, comunismul a înregistrat progrese rapide în domenii precum literatura, istoria și filosofia, stabilindu-și dominația în științele umaniste și sociale.

„Teoria”, așa cum s-a discutat, este oarecum același lucru cu „teoria critică”. Permutările ei includ studiile critice recent apărute de drept, rasă, sex, societate, știință, medicină și altele asemenea. Omniprezența sa este o manifestare a expansiunii reușite a comunismului în domeniile academice și educaționale, a coruperii tinerilor cu o gândire deviată și pavarea unei căi pentru distrugerea omenirii.

Politizarea cercetării literare

Din perspectiva unui critic literar marxist, semnificația unui text literar nu constă în valoarea sa intrinsecă ci, mai degrabă, în modul în care acesta reflectă ideologia clasei conducătoare sau poziția sa asupra problemelor subliniate de Stânga, precum genul și rasa. Din această perspectivă, se spune despre clasici că nu au nicio valoare intrinsecă. Un teoretician literar marxist american proeminent a declarat în mod explicit că interpretarea politică a literaturii constituie “orizontul absolut al tuturor lecturilor și al oricărei interpretări”. [76] Adică, toate lucrările literare ar trebui tratate ca alegorii politice și numai atunci când adâncimea sensurilor de clasă, rasă, sex sau opresiune sexuală sunt descoperite, înțelegerea cuiva poate fi considerată profundă sau calificată.

Oamenii din țările comuniste sunt familiarizați cu astfel de critici literare dogmatice. Liderul comunist chinez Mao Zedong a rezumat “Visul din camera roșie”, una dintre cele patru mari opere clasice chineze, după cum urmează: “Patru familii, o luptă acerbă de clasă și câteva zeci de vieți omenești”.

În țările comuniste, discursul literar nu este întotdeauna limitat la dezbaterile civilizate și sofisticate ale “turnului de fildeș”. Uneori se poate metamorfoza într-un impuls pentru o luptă sângeroasă. Brutalitatea decadei Revoluției Culturale din anii ’60 și ’70 a fost declanșată de criticarea oficială a unei opere literare.

În 1959, ca răspuns la chemarea lui Mao Zedong de a învăța de la oficialul chinez din timpul onestei și dreptei Dinastii Ming, Hai Rui, istoricul emerit Wu Han a fost sfătuit de un înalt oficial de propagandă să înceapă să studieze personajul istoric și să scrie despre el. În 1961, Wu a terminat de scris drama „Destituirea lui Hai Rui” înfățișând viața oficialului care a îndrăznit să-l critice pe împărat și a fost încarcerat pentru aceasta. Câțiva ani mai târziu, la 10 noiembrie 1965, cotidianul Wenhui din Shanghai a publicat o recenzie critică a piesei. Recenzia fost planificată în comun de soția lui Mao, Jiang Qing, și teoreticianul radical Zhang Chunqiao. Acesta a susținut că „Destituirea lui Hai Rui” era o aluzie la Peng Dehuai, un general al Armatei de Eliberare a Poporului, care a fost destituit datorită opoziției sale față de  cele trei politici ale Partidului Comunist din cadrul “Celor trei steaguri roşii” – Linia Generală pentru Construcția Socialistă, Marele Salt Înainte și Comunele Populare. În anii 1950, aceste trei politici au condus la Marea Foamete care a înfometat zeci de milioane de oameni, iar la începutul anilor ’60 a slăbit poziția lui Mao în regim. Într-o perioadă în care Mao și susținătorii săi căutau modalități de a-și restabili prestigiul, criticile aduse „Destituirii lui Hai Rui” au devenit fitilul deciziilor politice care au dus la Revoluția Culturală.

Abordarea brutală a comuniștilor chinezi privind interpretarea tuturor operelor literare din punctul de vedere al luptei de clasă contrastează cu critica literară mult mai subtilă prezentă în colegiile occidentale în ultimele decenii.

Critica literară neo-marxistă occidentală este ca un virus care devine mai puternic și mai mortal prin mutații nesfârșite. Ea se adaptează altor teorii care apoi devin armele sale, trăgând marile opere ale culturii umane – de la clasicii Greciei și Romei la Dante, Shakespeare și romanele victoriene – pe masa de operație literară pentru a fi dezmembrate și reconfigurate.

Deși acest tip de comentariu folosește un jargon pretențios pentru a crea aparența de sofisticare, principalele argumente, de obicei, se rezumă la acuzații de prejudecăți la adresa claselor defavorizate, a femeilor sau a minorităților etnice.

Criticile moderne etichetează aceste lucrări ca aparținând suprastructurii clasei conducătoare și le descriu ca având efectul amorțirii maselor față de condițiile lor apăsătoare și de a le împiedica să obțină conștiința revoluționară de clasă. După cum spunea filosoful englez Roger Scruton, “metodele noului teoretician literar sunt într-adevăr arme de subversiune: o încercare de a distruge educația umană din interior, de a rupe legătura cu simpatia care ne leagă de cultura noastră”. [77 ]

Teoria marxistă a ideologiei

“Ideologia” este un concept de bază al științelor umaniste influențate de marxism. Marx considera moralitatea, religia și metafizica – în mod colectiv – drept ideologie. El credea că ideologia dominantă într-o societate bazată pe clase era ideologia clasei conducătoare și că valorile sale nu reflectau realitatea așa cum era, ci mai degrabă inversul ei. [78]

Neomarxismul secolului al XX-lea a făcut din distrugerea culturii o etapă necesară a revoluției și face o referire amplă la ideologie în literatura sa. Lukács a definit ideologia drept “conștiința falsă spre deosebire de “conștiință de clasă” reală. Marxistul francez Louis Althusser a propus conceptul de “aparate ideologice ale statului”, care includ religia, educația, familia, legea, politica, sindicatele, comunicarea, cultura etc, care ar putea lucra împreună cu un aparat de stat brutal.

Conceptul marxist de ideologie se bazează pe un sofism viclean. Fiecare societate sau sistem are deficiențele sale care ar trebui declarate și corectate. Cu toate acestea, Althusser și alți marxiști nu se preocupă de probleme specifice. În schimb, ei resping sistemul în întregime pe motiv că sistemul este o structură instituită și menținută de clasa conducătoare pentru a-și proteja propriile interesele.

“Otrăvirea fântânii” este un aspect important al obsesiei marxiste a ideologiei și poate fi văzut în critica ideologică complicată a lui Althusser. În loc de a examina meritele reale ale unui argument, abordarea ideologică se bazează pe faptul că acuză adversarii că arborează motive ascunse sau că sunt dintr-un mediu greșit. Așa cum nimeni nu vrea să bea apă dintr-un fântână otrăvită, răspândirea de zvonuri despre o persoană sau folosirea altor forme de denigrare a ei, face ca opinia ei să fie inacceptabilă pentru public – indiferent cât de rezonabilă sau logică ar fi. Conceptul global al lui Althusser despre “aparatele ideologice de stat” reflectă disprețul extrem al comunismului față de societatea umană – nimic nu este acceptabil cu excepția respingerii și distrugerii complete. Aceasta este o manifestare a scopului comunismului de eradicare a culturii umane.

Conceptul marxist al ideologiei se bazează pe propoziții abstracte, generalizate și false care vizează abolirea valorilor morale tradiționale. În timp ce-și maschează intențiile reale, prin exprimarea în aparență a unei indignări morale, marxiștii au înșelat și au influențat un număr mare de oameni.

Marxismul postmodern

Urmând pașii anilor ’60, un grup de filosofi francezi a creat ceea ce a devenit cea mai puternică armă ideologică a marxismului și comunismului în comunitatea academică americană: deconstrucția. Printre reprezentanții lor se numărau Michel Foucault și Jacques Derrida. În 2007, Foucault a fost cel mai citat autor în științele umaniste, cu 2.521 citări. Derrida s-a clasat pe locul al treilea, fiind citat de 1.874 de ori. [79] Există legături profunde între postmodernism și marxism, de aceea considerăm că este adecvat să se facă referire la acesta în mod colectiv ca la marxismul postmodern. [80].

Faptul că limbajul are straturi de semnificație ambigue și multilaterale și că un text poate avea interpretări diferite era ceva obișnuit încă de pe vremea vechilor greci și a Chinei pre-imperiale. Cu toate acestea, teoria deconstrucției lui Derrida – o înșelăciune elaborată care combină ateismul și relativismul – funcționează prin exagerarea ambiguității limbajului pentru a descompune textele, chiar și atunci când sensul este clar și bine definit.

Spre deosebire de ateii convenționali, Derrida și-a exprimat perspectiva în limbaj filosofic. Drept urmare, punctele sale de vedere nu sunt doar distructive pentru conceptul de divinitate, ci și pentru cele de raționalitate, de autoritate și de semnificație asociate credințelor tradiționale, deoarece adepții lui Derrida efectuează deconstrucția acestor termeni. După ce a înșelat mulți oameni cu fațada profunzimii sale intelectuale, teoria deconstructivismului a crescut necontrolată în științele umaniste și a devenit unul dintre cele mai puternice instrumente ale comunismului pentru a distruge credința, tradiția și cultura.

Esența teoriei lui Foucault gravitează în jurul noțiunii că nu există nici un adevăr, ci doar putere. Deoarece puterea monopolizează dreptul de a interpreta adevărul, tot ceea ce pretinde a fi adevărat este ipocrit și ceva care nu poate fi de încredere. În cartea sa “Supraveghere și pedeapsă, nașterea închisorii”, Foucault, care s-a alăturat la un moment dat Partidului Comunist Francez, a pus următoarea întrebare: “Este surprinzător faptul că închisorile seamănă cu fabricile, școlile, cazărmile, spitalele, care seamănă toate cu închisorile?”.[81] Prin echivalarea instituțiilor indispensabile ale societății cu închisorile și îndemnarea oamenilor la răsturnarea unor asemenea “închisori”, Foucault dezvăluie natura antisocială a teoriei sale.

Înarmați cu armele deconstructivismului, cu teoria lui Foucault precum și cu alte teorii critice, cercetătorii au stigmatizat tradiția și moralitatea prin relativizarea tuturor lucrurilor. Ei prosperă din axiome precum “orice interpretare este o interpretare greșită”, “nu există adevăr, doar interpretări” sau “nu există fapte, doar interpretări”. Au relativizat înțelegerea conceptelor de bază precum adevărul, bunătatea, frumusețea, dreptatea și altele asemănătoare, și apoi le-au aruncat ca pe rebuturi.

Tinerii studenți care intră în universități pentru a studia arte liberale nu îndrăznesc să pună la îndoială autoritatea instructorilor lor. Menținerea lucidității sub bombardamentul ideologic susținut care urmează este și mai dificilă. Odată orientați spre studiul teoriei marxiste postmoderne, este dificil ca ei să își schimbe modul de gândire. Acesta este un mijloc major prin care ideologia comunistă a reușit să acționeze necontrolat în domeniul științelor umaniste și sociale.

c. Utilizarea de noi domenii academice pentru infiltrarea ideologică

Într-o societate normală, studiile privind femeile sau cercetarea minorităților rasiale și studiul culturilor străine reflectă prosperitatea și diversitatea comunității academice. Cu toate acestea, după mișcarea de contracultură din anii ’60, unii radicali au folosit aceste noi discipline academice pentru a-și răspândi ideile de stânga în universități și institute de cercetare. În ultimele decenii, disciplinele academice, cum ar fi studiile feministe, studiile queer și diferite departamente dedicate minorităților care nu sunt albe au devenit omniprezente în universitățile americane.

Premisa de bază a studiilor asupra femeilor este că diferențele dintre sexe nu sunt rezultatul diferențelor biologice, ci mai degrabă sunt un construct social. Datorită presupusei oprimări pe termen lung a femeilor de către bărbați și de patriarhat, misiunea studiilor privitoare la statutul femeilor este de a declanșa o conștiință socială feministă și de a produce schimbări sociale și revoluție.

O profesoară de la Universitatea din California, Santa Cruz, cu convingeri feministe, a crescut într-o renumită familie comunistă. Ea își arăta cu mândrie acreditările ca activistă comunistă și lesbiană. Începând cu anii ’80, ea a predat feminismul și își considera orientarea sexuală ca fiind o modalitate de a trezi conștiința politică. Determinarea de a deveni profesoară i-a fost insuflată de o colegă comunistă care i-a spus că este misiunea ei să o facă. Într-o declarație publică, ea a spus că “munca la catedră a devenit o formă de activism politic pentru mine”. [82] Într-una dintre programele sale, ea a scris, că homosexualitatea feminină este “cea mai înaltă formă a feminismului”. [83]

Universitatea din Missouri și-a conceput cursurile pentru a-i pregăti pe studenții săi să privească problemele legate de feminism, de literatură, de gen și de pace din poziția stângii. De exemplu, un curs numit “Outlaw Gender” – Genul proscris consideră genurile drept “categorii artificiale produse de o anumită cultură”, mai degrabă decât ceva produs în mod natural. Numai un singur punct de vedere a fost inoculat studenților: narațiunea despre opresiunea bazată pe gen și discriminarea față de identitățile multiple de gen. [84]

După cum s-a discutat în Capitolul cinci, mișcarea antirăzboi din lumea occidentală care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial a fost puternic influențată de comuniști. În ultimele decenii, în universitățile americane a apărut o materie nouă: Studiile Păcii. Cercetătorii David Horowitz și Jacob Laksin au cercetat peste 250 de organizații care aveau o legătură cu noul domeniu academic. Ei au ajuns la concluzia că natura acestor organizații era una politică, nu una academică, și că scopul lor este de a recruta studenți pentru mișcarea antirăzboi a Stângii. [85]

Citând vestitul manual “Peace and Conflict Studies” – “Studiile privind pacea și conflictul”, Horowitz și Laksin au expus motivațiile ideologice ale domeniului. Manualul folosește argumente marxiste pentru a explica problemele sărăciei și foametei. Autorul condamnă proprietarii de terenuri și producătorii agricoli, susținând că lăcomia lor a dus la înfometarea a sute de milioane de oameni. Deși se pare că abordarea este împotriva violenței, există o formă de violență la care autorul nu se opune și, pe care, de fapt, o laudă: violența comisă în cursul revoluției proletare.

Un pasaj din “Studiile privind pacea și conflictul” arată: “Deși Cuba nu este un paradis pe Pământ și anumite drepturi și libertăți civile individuale nu sunt încă practicate pe scară largă, cazul Cubei indică faptul că revoluțiile violente pot duce uneori la îmbunătățirea generală a condițiilor de viață ale multor oameni”. Cartea nu menționează nici dictatura lui Fidel Castro, nici rezultatele catastrofale ale Revoluției cubaneze.

Deoarece a fost scris după atacurile din 11 septembrie manualul “Studiile privind pacea și conflictul” se adresează și problemelor terorismului. În mod surprinzător, autorii par să aibă atât de multă simpatie față de teroriști încât termenul “terorist” este pus între ghilimele. Ei își apără poziția în acest fel: “Punerea ‘teroristului’ între ghilimele poate fi șocantă pentru unii cititori cărora o astfel de catalogare le pare evidentă. Cu toate acestea, facem acest lucru nu pentru a minimiza oroarea acestor acte, ci pentru a sublinia valoarea indignării îndreptățite prin recunoașterea faptului că adesea cel care este “terorist” pentru o persoană este un ‘luptător al libertății’ pentru altul”. [86]

Mișcarea pentru drepturile civile se distinge pe bună dreptate prin susținerea pașnică de către susținătorii săi a unei mai mari reprezentări a afro-americanilor. Cu toate acestea, nu tot activismul de atunci era desfășurat cu bună credință. În colegiile SUA, înființarea de departamente dedicate studiilor afro-americane a fost, în unele cazuri, rezultatul intimidării și șantajului politic. La sfârșitul anilor ’60, grevele studenților și intimidările din campusurile Colegiului de Stat din San Francisco, Universitatea din California – Santa Barbara și Universitatea Cornell au condus la înființarea primelor departamente de studii afro-americane din țară. Universitatea Cornell a cedat după ce mai mult de o sută de studenți de culoare s-au prezentat pentru a cere înființarea unui departament de cercetare pentru studii afro-americane, format exclusiv din oameni de culoare. Unii dintre protestatari fluturau puști și pachete cu muniție. [87]

Shelby Steele, care mai târziu a devenit membru senior al Institutului Hoover din cadrul Universității Stanford, a fost printre cei care și-a exprimat opoziția față de acțiunea afirmativă și înființarea departamentelor de cercetare afro-americană în universități. El a spus că liderii universităților aveau un sentiment atât de puternic de „vinovăție albă” încât ar fi acceptat orice solicitare venită din partea reprezentanților sindicatelor studenților de culoare. [88]

Mediul academic ar trebui să fie obiectiv și să evite motivațiile politice. Însă, aceste noi domenii academice au adoptat o poziție ideologică: profesorii de studii feministe trebuie să îmbrățișeze feminismul, în timp ce profesorii implicați în studii afro-americane trebuie să creadă că greutățile politice, economice și culturale ale afro-americanilor sunt rezultatul discriminării de către rasa albă. Scopul existenței acestor studii nu este de a explora adevărul, ci de a promova o narațiune ideologică.

Aceste subiecte noi sunt produsul secundar al revoluției culturale americane. După ce au fost înființate în universități, noile domenii de studiu s-au extins prin solicitarea unor bugete mai mari și prin recrutarea mai multor studenți care să le consolideze. Aceste domenii noi, care sunt deja profund înrădăcinate în mediul academic, au fost create de oameni care acționează sub influența ideologiei comuniste. Scopul lor este de a încuraja și de a extinde conflictele între diferite grupuri și de a incita la ură în pregătirea terenului pentru revoluția violentă. Ei au prea puține legături cu oamenii (afro-americani, femei sau alte categorii) pe care pretind că-i reprezintă.

d. Promovarea radicalismului de stânga

În cartea lor “Clasa partidului unic: Cum profesorii radicali din cele mai bune universități din Statele Unite îndoctrinează studenții și subminează democrația noastră”, David Horowitz și Jacob Laksin au enumerat aproximativ 150 de cursuri de stânga predate în 12 universități. Aceste cursuri și-au mascat intenția politică cu un limbaj erudit, dar unele dintre ele au neglijat chiar și principiile academice de bază, făcându-le să semene îndeaproape cu cursurile politice obligatorii în țările comuniste. De exemplu, Departamentul de Studii Comunitare de la Universitatea din California – Santa Cruz a oferit anterior un seminar cu o descriere a cursului care nota: „Scopul acestui seminar este de a învăța cum să organizăm o revoluție. Vom învăța ce au făcut și fac comunitățile din trecut și prezent pentru a rezista, a provoca și a depăși sistemele de putere, inclusiv (dar fără a se limita la) capitalismul global, opresiunea statului și rasismul”. [89]

Bill Ayers, un fost profesor emerit al Universității Illinois din Chicago, este un radical al anilor ’60 și unul dintre fondatorii organizației Weather Underground, inițial numit Weatherman, care era o facțiune a Studenților pentru o Societate Democrată (SDS). În 1969, când SDS s-a prăbușit, Weather Underground a intervenit, dedicându-și eforturile organizării studenților radicali, care au participat la activități teroriste menite să inflameze conflictele rasiale. Weather Underground, care a fost desemnată o organizație teroristă internă, a plasat bombe la Capitoliu, la sediul poliției din New York, la birourile Pentagonului și la birourile Gărzii Naționale. Un citat bine-cunoscut al lui Bill Ayers spune: “Ucideți-i pe cei bogați. Distrugeți-le mașinile și apartamentele. Aduceți-vă revoluția în casă și ucideți-vă părinții, acolo are loc cu adevărat revoluția”. Publicațiile academice ale lui Ayers sunt în concordanță cu CV-ul său.

O rețea de progresiști ​​de stânga a reușit să împiedice FBI-ul să-l aresteze pe Ayers. El a reapărut în 1980 și a devenit membru al facultății la Universitatea Illinois din Chicago, unde a făcut cercetări în domeniul educației timpurie. Opiniile sale politice au rămas neschimbate și nu a arătat niciun regret pentru atacurile sale teroriste. Ayers a devenit profesor asociat, apoi profesor, și, în cele din urmă, a devenit profesor emerit. De asemenea, a primit titlul de Cercetător Principal al Universității, cea mai înaltă onoare a instituției. [90]

Fiecare titlu primit de Ayers a fost rezultatul unei decizii comune a colegilor săi din departament. Acest lucru reflectă, în sine, recunoașterea și sprijinul tacit al universității pentru trecutul său terorist.

e. Negarea marilor tradiții ale Statelor Unite

În 2014, un grup de studenți de la universitatea Texas Tech University implicați în politică a efectuat un sondaj în campusul universitar, care cuprindea trei întrebări: “Cine a câștigat războiul civil?”, “Cine este vicepreședintele nostru?” și “De la cine ne-am câștigat independența?”. Mulți studenți nu aveau nici o idee despre răspunsuri. Deși nu știau despre aceste date fundamentale despre politica și istoria țării lor, studenții erau familiarizați cu detalii despre vedetele de film și cu viața lor romantică. [91]

În 2008, Institutul Intercollegiate Studies Institute (ISI) a efectuat un sondaj aleatoriu la care au răspuns 2.508 de americani și a constatat că doar jumătate dintre aceștia ar putea numi toate cele trei ramuri ale guvernului [92]. Când au răspuns la un chestionar care cuprindea treizeci și trei de întrebări simple privind cunoștințele civice, 71% dintre respondenți au primit un scor mediu de 49%, adică un scor nesatisfăcător. [93]

Învățarea istoriei Statelor Unite nu se referă numai la procesul de înțelegere a modului în care a fost întemeiată națiunea, ci și la cunoașterea valorilor pe care a fost construită națiunea și ceea ce este necesar pentru a păstra aceste tradiții. Numai așa oamenii vor prețui ceea ce au astăzi, își vor proteja moștenirea națională și o vor transmite generației următoare. Uitarea istoriei este echivalentă cu distrugerea tradiției. Atunci când oamenii nu-și cunosc îndatoririle civice, este posibilă formarea unui guvern totalitar.

Nu se poate să nu ne întrebăm ce s-a întâmplat cu istoria Statelor Unite și cu educația civică. Răspunsurile pot fi găsite în manualele folosite de elevii de astăzi și de profesorii lor. Marxistul Howard Zinn este autorul unei cărți populare de istorie intitulată O Istorie a poporului american. Cartea se bazează pe premisa că toate acțiunile eroice și episoadele care inspiră, și care au fost relatate ca parte a istoriei americane, sunt minciuni nerușinate și că adevărata istorie a Statelor Unite ale Americii este o călătorie întunecată prin suprimare, prin lipsuri și prin genocid. 

Un profesor de economie de la o universitate din Boston consideră că teroriștii care sunt inamici ai Statelor Unite sunt adevărații luptători împotriva răului – adică Statele Unite. Într-un articol publicat în 2004, el i-a pus pe picior de egalitate pe teroriștii care au efectuat atacurile din 11 septembrie cu rebelii americani care, în 1775, au tras primele focuri de armă de la Lexington și au început Războiul de Independență. [94]

f. Lupta împotriva clasicilor civilizației occidentale

În 1988, studenții și profesorii radicali de la Universitatea Stanford au protestat împotriva unui curs al universității numit Civilizația Occidentală. Ei au scandat: “ Hei, hei, ho, ho! Civilizația occidentală trebuie să plece!”. Stanford a dat curs cererilor protestatarilor și a înlocuit cursul Civilizația Occidentală cu un altul intitulat “Culturi, Idei, Valori” (CIV). Deși noul curs nu a înlocuit clasicii precum Homer, Platon, Sfântul Augustin, Dante Alighieri sau Shakespeare, a fost necesar ca în curs să fie incluse mai multe lucrări elaborate de femei, de grupuri minoritare și de alte grupări considerate oprimate.

Secretarul Educației de atunci al SUA, William Bennett, a condamnat modificarea ca fiind „o capitulare nefericită a unei campanii de presiune politică și intimidare”. Cu toate acestea, multe universități proeminente au făcut același lucru, iar universitățile de calibru mai mic le-au urmat exemplul, pentru a ține pasul cu ele. În câțiva ani, educația umanistă din universitățile americane a suferit o mare transformare.

Cererea “corectă din punct de vedere politic” de a scoate clasicii din universitățile americane a condus la mai multe rezultate dăunătoare, iar unele dintre ele vor fi descrise mai jos:

1. Lucrările de joasă calitate, cu conținut superficial, care conțin narațiuni revoluționare, sau care pot fi considerate literatură a victimelor, înlocuiesc lucrările clasice și profunzimea lor eternă.

2.  Plasarea acestor lucrări medii la același nivel cu cele clasice trivializează și relativizează clasicul.

3. Temele călăuzitoare din operele clasicilor sunt interpretate, acum, folosind teoria critică, studiile culturale, politica identității și corectitudinea politică. Cercetătorii studiază cu entuziasm „rasismul și sexismul ascuns” din piesele lui Shakespeare, de exemplu, distorsionând și insultând operele clasice.

4. Studenții inoculați cu acest tip de atitudine mentală consideră că personajele nobile, marile realizări și lecțiile moralizatoare prezentate în operele clasice sunt greu de crezut și, în schimb, dezvoltă instinctul de a le vedea într-o lumină negativă și cinică.

În educația literară tradițională, principalele teme transmise în operele clasice se referă, mai ales, la dragostea universală, la dreptate, la loialitate, la curaj, la spiritul sacrificiului de sine și la alte valori morale. Educația istorică gravitează în jurul unor evenimente majore privind crearea și dezvoltarea națiunii și a valorilor sale fundamentale.

Din moment ce aproape toate operele clasice ale literaturii occidentale au fost scrise de bărbați europeni albi, stânga flutură stindardele multiculturalismului și feminismului pentru a insista ca oamenii să citească literatura scrisă de femei, oameni de culoare și așa mai departe. În ceea ce privește predarea istoriei, educația modernă încurajează descrierea parcursului istoric al unei țări ca fiind unul complet întunecat, plin de sclavie și de exploatare a femeilor și a altor grupuri minoritare. Scopul nu mai este de a aminti moștenirea tradițională, ci de a insufla un sentiment de vinovăție față de grupurile desemnate ca „oprimate”.

Lucrările clasice întruchipează experiențele și lecțiile importante din trecut, iar studierea lor este esențială pentru ca elevii și studenții să învețe despre cultura lor. Când școlile se concentrează pe lucrări corecte din punct de vedere politic, sau pe cele moderne, diminuând importanța lucrărilor clasice, elevii sunt mai puțin expuși la înțelepciunea conținută în operele clasice sau învață să le privească într-o lumină superficială și critică. Ca urmare a acestui tip de educație, generații întregi de elevi și studenți sunt înstrăinate de originile civilizației lor și de sistemul lor unic de credință și valori.

g. Monopolizarea manualelor și a artelor liberale

Economistul Paul Samuelson a descris puterea manualelor astfel: “Nu-mi pasă cine scrie legile unei națiuni – sau cine scrie tratatele sale avansate – dacă pot să scriu manualele lor economice”. [95] Manualele, care au o mare circulație și o mare autoritate, pot exercita o influență enormă asupra elevilor. Oricine scrie manualele deține cheile pentru a modela mințile impresionabile ale tinerilor.

După ce cercetătorii și profesorii radicali au primit funcții și reputații, au obținut controlul asupra birourilor și comitetelor de publicare ale universităților. Ei și-au folosit autoritatea pentru a încărca materialele didactice cu ideologia lor și pentru a le-o impune cu forța studenților. În unele domenii academice, manualele și lectura obligatorie alese de profesori conțin mai multe lucrări marxiste decât ale oricărei alte școli de gândire. Cartea “O altă istorie a poporului american”, a devenit o lectură obligatorie pentru multe specializări în istorie, economie, literatură și studii pentru femei.

Odată ce cei de stânga reușesc să-și crească numărul, aceștia pot folosi mecanismul de evaluare reciprocă în comunitatea academică din SUA în scopul de a suprima cercetătorii cu opinii diferite. O lucrare care provoacă ideologia stângii este sortită respingerii de către cei de stânga și de colegii lor.

Multe publicații din domeniul științelor umaniste sunt ghidate de teoria critică și sunt pline de jargonul tehnic neclar, în timp ce tema principală este respingerea Divinității, respingerea culturii tradiționale și incitarea la revoluții pentru a răsturna ordinea socială, politică și economică actuală. Există o categorie de bursieri care urmărește să demonstreze că toate tradițiile morale și standardele, inclusiv procesul științific, sunt un construct social al căror scop este de a proteja puterea clasei conducătoare prin impunerea normelor sale asupra întregii societăți.

În 1996, profesorul de fizică de la Universitatea din New York, Alan Sokal, a publicat un eseu în revista de studii culturale a Universității Duke University, ‘Social Text’. Eseul său a fost intitulat “Încălcarea limitelor: către o hermeneutică transformatoare a gravitației cuantice”. Citând 109 note de subsol și făcând referire la 219 surse, eseul susține că “gravitația cuantică” a fost inventată de societate și de limbă. [96] La scurt timp după ce studiul a fost publicat, Sokal a publicat o declarație într-o altă revistă, Lingua Franca, afirmând că eseul a fost o farsă. [97]

În timpul unui interviu radio la National Public Radio, Sokal a spus că a fost inspirat de cartea “Superstiție superioară: stânga academică și disputele sale cu știința” din 1994. Autorul cărții a spus că unele jurnale umaniste vor publica orice, atâta timp cât conțin “gândirea corectă a stângii” și citate ale filozofilor cunoscuți de stânga. Sokal a testat acest lucru prin umplerea eseului său cu ideologii stângiste, cu citate lipsite de sens și cu nonsensuri complete. [98] Sokal a scris apoi: “Rezultatele micului meu experiment au demonstrat, cel puțin, că unele sectoare la modă ale stângii academice americane au devenit leneșe din punct de vedere intelectual. Editorilor Social Text, le-a plăcut eseul meu pentru că le-au plăcut concluziile sale: “conținutul și metodologia științei postmoderne oferă un sprijin intelectual puternic pentru proiectul politic progresist”. Aparent, ei nu au simțit nevoia de a analiza calitatea dovezilor, forța argumentelor, sau chiar relevanța argumentelor pentru presupusa concluzie”. [99] Abordarea satirică a lui Sokal a evidențiat lipsa principiilor academice sau a credibilității în domeniile teoriei critice și studiilor culturale. 

Măsura în care gândirea comunistă a pătruns în științele sociale devine evidentă atunci când aruncăm o privire asupra titlurilor articolelor prezentate la reuniunile anuale ale principalelor organisme academice americane. “Asociația de limbi moderne” este cea mai mare dintre aceste societăți, cu douăzeci și cinci de mii de membri, dintre care majoritatea sunt profesori și academicieni în domeniul cercetării și educației lingvistice moderne. Mii de persoane participă la conferința anuală a asociației.

O mare parte din lucrările publicate pe site-ul asociației utilizează cadrul ideologic al marxismului, al Școlii de la Frankfurt, deconstrucționismul, poststructuralismul și alte teorii deviante. Altele folosesc feminismul, cercetarea homosexuală, politica de identitate și alte tendințe radicale. Organizații similare, inclusiv “Asociația Sociologică Americană”, reflectă, în esență, același lucru, deși într-o măsură diferită.

Tradiția americană a educației în arte liberale cere ca studenții să urmeze câteva cursuri umaniste, indiferent de specialitatea studenților. În prezent, disciplinele obligatorii sunt în majoritate predate de profesori de stânga din domeniile literaturii, istoriei, filosofiei și științelor sociale. Cercetătorul american Sowell a observat că, așa cum implică termenul, disciplinele obligatorii nu oferă studenților nicio alternativă în ceea ce privește ascultarea acestor profesori, care își folosesc adesea sălile de clasă ca pe oportunități de a-și răspândi ideologiile de stânga și chiar folosesc notele ca stimulent pentru ca studenții să le accepte punctele de vedere. La Universitatea din Michigan, de exemplu, studenților de la un curs introductiv de biologie li s-a cerut să vizioneze filme despre politică. Studenții care îndrăznesc să provoace opiniile unui profesor sunt adesea pedepsiți cu note mai mici. [100] Perspectivele marxiste ale acestor profesori de științe umaniste și sociale nu numai că duc la coruperea studenților în domeniile lor academice, ci afectează aproape întregul corp al studenților.

Studenții doresc să fie respectați ca adulți, dar atât cunoștințele lor, cât și experiența lor practică sunt limitate. În mediul relativ închis al universității, puțini studenți suspectează că profesorii lor, atât de respectați, ar profita de inocența și încrederea lor pentru a-i inocula cu o serie de ideologii dăunătoare și valori. Părinții plătesc taxe de școlarizare foarte mari pentru ca și copiii lor să poată dobândi cunoștințele și abilitățile pe care le vor folosi ca bază pentru a-și găsi locul în societate. Cum ar putea să-și imagineze că odraslelor lor li se fură, de fapt, ani valoroși din viață și în schimb sunt transformați în adepți ai ideologiilor radicale care îi vor afecta pentru tot restul vieții lor?

Generații după generații de tineri au intrat în acest sistem de învățământ care a fost puternic infiltrat de ideologiile comuniste. Ei studiază manuale scrise de stângiști și absorb teoriile lor deviante, grăbind declinul culturii, al moralității și al umanității.

h. “Reeducarea” universitară: spălarea creierului și corupția morală

Odată cu creșterea ideologiei marxiste în universități, reglementările din campusurile anilor ’80 s-au concentrat, din ce în ce mai mult, pe evitarea comentariilor “jignitoare”, în special în ceea ce privește remarcile ofensatoare la adresa femeilor și a minorităților etnice. Potrivit cercetătorului american Donald Alexander Downs, între 1987 și 1992, aproximativ trei sute de universități americane au implementat politici pentru reglementarea libertății de exprimare, creând un sistem de interdicție paralegal care interzice limbajul considerat ofensator în ceea ce privește grupurile și subiectele sensibile. [101]

Cei care susțin astfel de interdicții pot avea intenții bune, însă acțiunile lor au un rezultat ridicol, deoarece tot mai mulți oameni cer, din orice motiv, dreptul de a nu fi ofensați. De fapt, conform legii, acest drept nu există, dar proeminența marxismului cultural permite oricărei persoane să se asocieze cu grupurile oprimate, invocând motive precum cultura, strămoșii, culoarea pielii, genul, orientarea sexuală etc. Personalul administrativ al universităților acordă în mod constant tratament privilegiat celor care pretind că sunt victime.

Conform logicii marxiste, cei oprimați au dreptate din punct de vedere moral în toate circumstanțele și mulți oameni nu îndrăznesc să pună la îndoială autenticitatea pretențiilor lor. Această logică absurdă se bazează pe criterii denaturate de judecare a ceea ce este moral. Pe măsură ce identitățile și sentimentele de grup se intensifică (în leninism și în stalinism acest lucru este denumit un înalt nivel de conștiință de clasă), oamenii abandonează inconștient standardele tradiționale ale binelui și răului și le înlocuiesc cu “gândirea de grup”. Acest lucru se manifestă, cel mai mult, în statele comuniste totalitare, unde proletariatul “oprimat” a primit justificarea pentru asasinarea latifundiarilor și a capitaliștilor “asupritori”.

Tendința de denunțare arbitrară a limbajului ofensiv sau discriminator a fost inițiată de cărturarii marxiști care au inventat o serie de concepte noi pentru extinderea definiției discriminării. Printre acestea se numără ideile de “micro agresiuni”, “avertismente de declanșare”, “spații sigure” etc. Administratorii universităților au introdus politici corespunzătoare și discipline obligatorii, precum pregătirea pentru sensibilitate și pregătirea pentru diversitate.

Microagresiunea se referă la o ofensă non-verbală, implicită, pe care o întâlniți în viața de zi cu zi și de care presupușii agresori nu sunt, probabil, conștienți de implicații. Acest tip de ofensă sau ignoranță neintenționată este etichetată drept “insensibilă” (leninismul și stalinismul le-ar considera o conștiință socială scăzută). Pregătirea pentru sensibilitate a devenit un aspect major în aclimatizarea noilor studenți. Acestora li se spune ce lucruri nu pot fi spuse și ce fel de îmbrăcăminte nu poate fi purtată, ca să nu comită o microagresiune încălcând reglementările universitare.

În unele campusuri universitare, expresia “Bine ați venit în Statele Unite” nu poate fi spusă deoarece ar putea constitui o discriminare și este considerată o microagresiune: ar putea ofensa grupurile etnice, precum americanii nativi, africanii, japonezii și chinezii, care au suferit în trecut un tratament nedrept în Statele Unite.

În lunga listă de afirmații considerate microagresiuni de către Universitatea din California se regăsesc următoarele: “Statele Unite sunt un vas de topire” (o metaforă care provine din ideea că toate diferențele culturale din Statele Unite se amestecă, precum metalele topite, și devin un aliaj mai puternic – n.t.) (fiind considerată discriminare rasială), “America este țara oportunităților” și “Bărbații și femeile au șanse egale de realizare “(negând inegalitatea de gen sau etnică). [102] Microagresiunile duc la aplicarea sancțiunilor administrative și promovează înființarea “spațiilor sigure”.

Un incident de presupusă microagresiune a avut loc în campusul Indianapolis al Universității Indiana – Universității Purdue (IUPUI). Unui student alb, care a lucrat ca portar, i s-a spus de către Biroul de Acțiune Afirmativă a campusului  că a încălcat  o ordonanță privind hărțuirea rasială prin citirea cărții “Notre Dame vs. Klanul: Cum au învins irlandezii în luptă Ku Klux Klan” într-o cameră de serviciu a campusului. Doi colegi ai studentului angajat s-au simțit ofensați deoarece coperta cății prezenta o întrunire a KKK-ului și au depus plângeri pentru că alegerea făcută de citi această carte în camera de serviciu constituia hărțuire rasială. Ulterior, după presiuni din partea unor grupuri, precum Fundația pentru Drepturi Individuale din Educație, IUPUI a recunoscut că acest student este nevinovat și a eliminat din dosarul său orice înregistrare a incidentului. [103]

Pregătirea pentru sensibilitate și diversitate este comparabilă din punctul de vedere al naturii cu programele de reeducare din fosta Uniune Sovietică și din China. Scopul reeducării este acela de a consolida conceptele de clasă: “burghezia” și “clasa latifundiarilor” trebuie să-și recunoască păcatul original ca membri ai clasei asupritoare și presupusele grupări oprimate trebuie să înțeleagă cultura burgheză “în mod corect”. Sunt exercitate presiuni asupra lor pentru a-și elimina “opresiunea lor interiorizată”, pentru ca să-și poată recunoaște condițiile lor opresive. Acest lucru este similar cu modul în care educația feministă le învață pe femei să considere feminitatea tradițională ca fiind un construct al patriarhatului.

În conformitate cu analiza marxistă a clasei personalul este politic: se consideră greșit să înțelegem o problemă din punctul de vedere al opresorului desemnat. Prin urmare, pentru a reforma viziunea asupra lumii și pentru a se asigura că se urmează pe deplin programul marxist, cuvintele și acțiunile care neagă existența opresiunii de clasă sau a luptei de clasă sunt pedepsite sever. Pregătirea pentru sensibilitate se desfășoară pentru a revela pe deplin “nedreptatea socială” și, astfel, să reorienteze punctul de vedere al grupurilor “oprimate”.

De exemplu, în 2013, Universitatea Northwestern a cerut tuturor studenților să urmeze un curs de diversitate înainte de absolvire. Conform instrucțiunilor instituției, după terminarea cursului, studenții ar fi putut “să-și extindă capacitatea de a gândi critic” (învățând să clasifice „clasa” în sensul marxist), “să-și recunoască propria poziție în sistemele de inegalitate” (recunoscându-și „componenta de clasă”) și „angajându-se în auto-reflecție asupra puterii și privilegiilor” (punându-se în locul clasei “oprimate”). [104]

Universitatea din Delaware a început să implementeze un program obligatoriu de reeducare ideologică în 2007 pentru șapte mii de studenți aflați în campus. Considerat un “tratament” pentru atitudini și credințe incorecte, a avut scopul de a face studenții să accepte anumite perspective stabilite în ceea ce privește problemele de politică, rasă, gen și mediu. Asistenților rezidenți ai universității li s-a cerut să efectueze personal interviuri individuale cu studenții, punându-le întrebări precum ce rase și sexe vor întâlni și când și-au descoperit „identitatea sexuală”. Când o studentă a răspuns la ultima întrebare spunând că aceasta nu este treaba asistentului, acesta a raportat-o ​​administrației universitare. [105] Programul a fost desființat după o reacție susținută.

Această îndoctrinare politică în masă nu numai că amestecă standardele de discernământ a valorilor morale, dar întărește foarte mult și egoismul și individualismul. Studenții tineri învață că pot folosi sentimentele foarte politizate ale unui grup (politica de identitate) pentru a-și satisface propriile dorințe individuale. Pur și simplu, afirmând că aparțin unui anumit grup care se presupune că este asuprit, pot acuza și amenința pe alții sau pot folosi acea identitate în beneficiul personal.

Dacă cineva este jignit sau nu, este un sentiment subiectiv, dar în zilele noastre, chiar sentimentele trec drept dovezi obiective. S-a ajuns în punctul în care profesorii universitari trebuie să meargă pe ocolite. Recent, studenții din multe universități au început să ceară, ca înainte de a preda un anumit conținut, profesorii trebuie să emită mai întâi “avertismente de declanșare” deoarece unele subiecte de discuție sau materiale de lectură ar putea provoca reacții emoționale negative. În ultimii ani, chiar lucrări precum “Neguțătorul din Veneția” al lui Shakespeare și “Metamorfozele“ poetului roman Ovidiu au ajuns pe lista de literatură care necesită “avertismente de declanșare”. Unele universități chiar recomandă evitarea pe cât mai mult posibil a lucrărilor care sunt considerate că declanșează anumite emoții studenților. [106]

Multor studenți care au crescut în acest tip de mediu le pot fi rănite cu ușurință ego-urile și încearcă din răsputeri să evite să se simtă ofensați. Identitatea de grup promovată în campusuri, este o altă versiune a “conștiinței de clasă” propovăduită de comunism și îi face pe studenți ignoranți cu privire la gândirea independentă și responsabilitatea personală. La fel ca studenții radicali din anii ’60, care sunt acum profesorii lor, acești studenți sunt împotriva tradiției. Ei recurg confuzi la promiscuitate sexuală, abuz de alcool și de droguri. Cu toate acestea, sub disprețul lor față de convențiile lumii se află inimi și suflete fragile, care nu pot suporta nici cea mai mică lovitură sau înfrângere, ca să nu mai vorbim despre asumarea unei responsabilității reale.

Educația tradițională favorizează autocontrolul, gândirea independentă, simțul responsabilității și înțelegerea celorlalți. Spectrul comunismului nu-și dorește nimic altceva decât ca următoarea generație să-și abandoneze complet comportamentul moral și să devină minionii săi, pentru ca el să poată stăpânii lumea.

3. Cum a distrus comunismul educația în China

Când vine vorba de orice scop, precum ar fi coruperea educației din Occident, comunismul poate aștepta sute de ani, dacă este necesar, și poate lucra treptat de-a lungul mai multor generații, pentru a-și atinge obiectivele.

În China, comuniștii au profitat de instabilitatea țării din perioade lungi de război pentru a prelua puterea și a impune programul lor ideologic poporului. Dar chiar și înainte de preluarea puterii de către Partidul Comunist Chinez în 1949, cercetătorii și activiștii chinezi de stânga atacau deja moștenirea culturală profundă a Chinei – începând cu sistemul tradițional de educație.

La începutul secolului al XX-lea, când educația progresistă a lui Dewey a început să corodeze Statele Unite, adepții ei etnici chinezi s-au întors în China și au devenit pionieri ai educației chineze moderne. Războaiele de opiu împotriva britanicilor slăbiseră hotărârea poporului chinez, astfel că intelectualii erau dornici să găsească o modalitate de a întări națiunea. Comuniștii au profitat de aceste condiții pentru a declanșa o așa-numită Mișcare a Noii Culturi, care a respins tradițiile Chinei și a oferit un teren fertil pentru dezvoltarea mișcării comuniste.

Începând din 1915 și până în următorul deceniu, Mișcarea pentru Noua Cultură a avut trei reprezentanți principali: Hu Shi, un discipol al lui Dewey; Chen Duxiu, unul dintre fondatorii Partidului Comunist Chinez (PCC); și Lu Xun, care mai târziu a fost lăudat de Mao Zedong ca fiind „comandantul șef al Revoluției Culturale a Chinei”. Li Dazhao, un alt fondator al PCC, a adoptat, de asemenea, un rol important în mișcarea culturală din perioada ulterioară.

Reprezentanții Mișcării Noii Culturi au atribuit fragilitatea națională a Chinei în ultimii sute de ani gândirii tradiționale confucianiste, și au susținut abolirea acestei „vechi culturi”. Între timp, Mișcarea a considerat cultura occidentală ca fiind o „cultură nouă”, avansată. Mișcarea pentru Noua Cultură a folosit cuvintele „știință” și „democrație” ca sloganuri principale în criticarea culturii și credințelor chinezești „vechi”.

Concomitent cu Mișcarea pentru Noua Cultură, la Beijing se desfășura mișcarea studențească din 4 mai 1919. Alimentată de indignarea patriotică împotriva imperialismului japonez, mișcarea a fost preluată de Li Dazhao și de alți comuniști, care au folosit-o pentru a promova Mișcarea Noii Culturi și a amplifica respingerea viziunii tradiționale chineze asupra lumii. În 1921, Li, Chen Duxiu, și alți câțiva s-au reunit la Shanghai și au fondat PCC.

Mișcarea Nouă Cultură și Mișcarea din 4 mai au avut un rol esențial în a ajuta PCC să își răspândească ideile și organizarea în toată China. Într-o perioadă de criză națională, Partidul i-a convins pe mulți că singura speranță a Chinei pentru supraviețuire este să se rupă de „cultura veche” folosind cele mai radicale metode. Aceste mișcări timpurii împotriva culturii și civilizației tradiționale chineze au servit ulterior drept inspirație ideologică pentru Revoluția Culturală.

Poate una dintre cele mai mari daune cauzate de Mișcarea pentru Noua Cultură a fost promovarea campaniei de transformare a limbii chineze scrise. Precum a susținut Hu Shi, școlile primare și-au schimbat predarea limbii chineze pentru a simplifica chineza scrisă, schimbând în același timp semnificațiile și omițând multe cuvinte. Drept urmare, doar după o generație, majoritatea chinezilor cu greu mai puteau să citească și să înțeleagă chineza clasică. Acest lucru a însemnat că lucrările: “Cartea schimbărilor”, “Analele de primăvară și de toamnă”, “Dao De Jing”, “Clasa interioară a Împăratului Galben” (Huangdi Neijing) precum și alte cărți tradiționale erau acum inaccesibile elevului de nivel mediu. În schimb, ele au fost considerate drept cărți cu conținut ezoteric potrivite pentru cercetarea specializată de către cadrele universitare. Cinci mii de ani de civilizație glorioasă a Chinei au fost transformați într-un simplu ornament.

În dezvoltarea culturii chineze, a fost aranjat în mod divin ca limba chineză clasică scrisă să fie separată de limba vorbită. În China, de-a lungul istoriei, au existat numeroase asimilări pe scară largă ale diferitelor grupuri etnice și au avut loc multiple realocări ale centrului gravitațional cultural al Chinei; astfel, limba vorbită s-a schimbat în mod constant. Dar datorită separării dintre limba chineză orală și cea clasică utilizată în scris, limba chineză clasică a rămas în mare parte neschimbată. Elevii din dinastia Qing (1644–1911) puteau citi și înțelege în continuare operele clasice ale dinastiei Song, dinastiei Tang și chiar cărți dinaintea dinastiei Qin (221-206 î.Hr.). Acest lucru a permis culturii tradiționale și literaturii chineze să fie transmise neîntrerupt de-a lungul a mii de ani.

Cu toate acestea, comunismul a determinat poporul chinez să-și rupă legătura cu rădăcinile culturale prin intermediul limbii. În același timp, prin combinarea limbajului scris și oral, a devenit mai ușor să se încorporeze cuvintele și frazele deviante, împingând astfel poporul chinez tot mai departe de tradiția sa.

Campaniile de alfabetizare și de popularizare a culturii în învățământul primar, întreprinse de Partidul Comunist Chinez (PCC) înainte și după înființarea sa, au supus populația captivă la spălarea directă și explicită a creierului. De exemplu, primele cuvinte învățate de elevii din clasele de alfabetizare și de cei din primul an de școală primară au fost cuvinte de propagandă, precum: “Trăiască președintele Mao”, “Vechea societate malefică” și “Imperialismul nefast american”, fraze care exemplifică pe deplin etosul luptei de clasă, bazat pe ură, pe care l-a cerut Partidul.

În comparație cu ideile deviante pe care educația progresistă occidentală le amestecă în cărțile copiilor (precum Heather are două Mame), mișcările PCC-ului sunt de asemenea o formă potentă de îndoctrinare ideologică impusă tineretului. Copiii chinezi care sunt educați în acest fel cresc și devin apărători fanatici ai regimului tiranic al PCC, denigrând și înfierându-i pe cei care îndrăznesc să vorbească despre drepturile omului sau despre valorile universale. Între timp, în mediul progresist al Occidentului, copiii cresc și ajung să facă parte din mulțimea de studenți furioși care împiedică invitații să vorbească despre valorile tradiționale și îi acuză de discriminare.

La scurt timp după ce PCC a preluat puterea, a început campania de reformare a gândirii intelectualilor, concentrându-se asupra campusurilor universitare și a liceelor. Principalele sale obiective au fost reformarea perspectivelor intelectualilor asupra vieții, de obligarea acestora să renunțe la principiile morale tradiționale și abandonarea filosofiei de a se îmbunătăți mai întâi pe sine înainte de a o extinde la familie, apoi la stat și apoi la lume. A folosit viziunea marxistă asupra lumii și vieții bazată pe lupta de clasă, din perspectiva clasei proletare.

În special, profesorii vechii generații au fost nevoiți să-și facă autocritica în mod repetat, să mărturisească faptele greșite și să consimtă ca colegii și studenții lor să raporteze despre ei, să-i monitorizeze și să-i critice în mod repetat. Ei au fost chiar obligați să recunoască și să elimine “gândurile contrarevoluționare” din subconștientul lor, deoarece erau considerate agresiuni împotriva clasei proletariatului. Desigur, aceasta a fost cu mult mai intensă decât “pregătirea de sensibilitate” a zilelor noastre. Unii nu au putut suporta umilința și trauma și s-au sinucis. [107]

Ulterior, PCC a început să facă schimbări în facultățile și departamentele universităților. A redus, fuzionat sau eliminat departamente precum filosofia, sociologia și pe cele legate de științele umaniste, lăsând multe universități comprehensive doar cu facultăți științifice și inginerie în stil sovietic. Acest lucru se datorează faptului că PCC nu poate tolera amenințarea la adresa guvernării sale tiranice, care ar fi putut fi produsă de perspective ideologice independente asupra problemelor politice sau sociale. Acestea au fost asociate cu facultățile umaniste, care au beneficiat de libertate academică în zile Republicii Populare Chineze.

În același timp, PCC a făcut obligatoriu studiul politicii și filozofiei marxiste pentru toți studenții. Întregul proces a fost finalizat în doi-trei ani. În Occident, comunismul a luat o întreagă generație pentru a stabili noi discipline cu scopul îndoctrinării ideologice și a injectării gândirii marxiste în universități. Deși viteza a fost foarte diferită, în ambele cazuri, rezultatele obținute sunt similare.

În 1958, PCC și-a început revoluția educațională, care avea următoarele caracteristici notabile:

În primul rând, a subliniat că educația este un instrument care ar trebui utilizat în serviciul proletariatului. Sub conducerea Comitetului de partid, studenții au fost organizați pentru a pregăti programa și materialele didactice. La Universitatea din Beijing, șaizeci de studenți din departamentul de limbă chineză au scris un tratat de 700.000 de caractere numit Istoria literaturii chineze în doar treizeci de zile. [108]  Acest incident exemplifică pe deplin convingerea de bază a educației progresiste conform căreia metodele de predare trebuie să se “centreze pe studenți”, să se axeze pe “învățarea exploratorie” și pe “învățarea prin cooperare” – adică elevii sunt cei care decid ce să învețe și cum să învețe. Obiectivul era clar: eliminarea “credințelor superstițioase” ale celor care aveau autoritate (și era menită să insufle o atitudine opusă tradiției), creșterea egocentrismului elevilor și punerea bazelor rebeliunii din timpul Revoluției Culturale viitoare.

În al doilea rând, educația și munca productivă trebuiau unite. Fiecare școală avea o fabrică proprie, iar la apogeul “Marelui Salt Înainte”, profesorii și elevii topeau oțel și lucrau pământul. Chiar și o universitate care s-a axat anterior pe discipline sociale, precum Universitatea Renmin din China, opera 108 fabrici. În teorie, acest lucru a permis studenților să “învețe făcând”.

În Revoluția Culturală ulterioară, studenții au fost mobilizați pentru a distruge toate formele de moștenire culturală asociate culturii tradiționale, inclusiv artefacte tangibile și credințe religioase (pentru detalii, a se vedea Capitolul 6). Acest lucru imită mișcarea de contracultură a Occidentului.

După lansarea Revoluției Culturale, Mao Zedong a simțit că “intelectualii burghezi” nu puteau continua să conducă școlile. Pe 13 iunie 1966, PCC a emis o notificare pentru reformarea admiterii la facultate și a început o “campanie de acțiuni corective”. Examenele de admitere au fost eliminate și a fost înscris un număr mare de studenți “muncitori-țărani-soldați”.

Filmul din 1975 “Ruperea de ideile vechi”, produs în timpul Revoluției Culturale, reflectă spiritul ideologic al acestei campanii: “Un tânăr care a crescut într-o fermă săracă nu are suficientă alfabetizare, dar bătăturile mâinilor sale provenite din munca grea la fermă îl califică pentru înscriere”. Directorul unei școli a spus: “Poți să ne învinovățești pe noi pentru nivelul lor scăzut de alfabetizare? Nu! Această datorie trebuie rezolvată cu naționaliștii, proprietarii de pământ și clasa capitalistă [opresoare]!”

În Occident, un profesor a publicat o lucrare care a susținut că examenele la matematică conduc la discriminare rasială (deoarece elevii anumitor minorități etnice au note mai mici la matematică comparativ cu studenții albi) [109]. Un alt profesor a publicat o lucrare în care spunea că standardele matematice bazate pe notele ridicate obținute de studenții de sex masculin au provocat discriminarea de gen împotriva celor de sex feminin atunci când acestea sunt supuse acelorași standarde [110]. Admiterea studenților la nivel universitar pe baza bătăturilor de la mâini sau atribuirea notelor mai mici la matematică discriminării rasiale sau de gen sunt metode pe care comunismul le utilizează pentru a reduce nivelul studenților și pentru a le împiedica creșterea intelectuală.

După Revoluția Culturală, China și-a reluat examenele de admitere la universitate. De atunci, pregătirea pentru acest examen a devenit obiectivul final al educației primare și liceale. În cadrul acestui sistem educațional utilitar, mulți studenți devin mașini care învață doar pentru a trece examenele, fără capacitatea de a gândi independent sau de a distinge binele de rău. În același timp, filosofia, politica și economia marxistă au rămas subiecte obligatorii de examinare.

Elevii care au fost separați de tradiție, evaluează ce este drept și greșit, precum și binele și răul, potrivit standardelor comuniste. Astfel, după atacul terorist din 11 septembrie, mulți studenți au ovaționat. Elevii din învățământul elementar au declarat că atunci când cresc ei doresc să fie oficiali corupți. Studenții universitari se prostituează și devin mame surogat pentru bani.

4. Revenirea la educația tradițională

Sistemul educațional reprezintă viitorul unei țări, al unei națiuni și al însăși civilizației umane. Este un efort pe termen lung al cărui impact se extinde de-a lungul secolelor sau chiar al mileniilor. 

Privind înapoi câteva secole, se observă că sistemul educațional american a fost aproape distrus datorită infiltrării și influenței ideologiei comuniste. Părinții și profesorii au avut mâinile legate și nu pot oferi elevilor o educație bună. Școlile, care ar trebui să cultive talentele elevilor, i-au lăsat în voia lor și le-au îngăduit să se rătăcească.

O mare parte a societății este profund îngrijorată de lipsa de moralitate a elevilor, de nivelurile scăzute de calificare, de psihologia fragilă și de obiceiurile proaste, precum și de tendințele haotice, antitradiționale și antisociale în care sunt prinși.

Nouă dintre cele patruzeci și cinci de obiective enumerate în clasicul “Naked Communism” din 1958, se referă la educație inclusiv: ​​”Obțineți controlul școlilor. Utilizați-le ca benzi de transmisie a socialismului și a actualei propagande comuniste. Faceți programa școlară mai ușoară. Obțineți controlul asupra asociațiilor profesorilor. Includeți linia de partid în manuale”. [111]

Când privim educația americană, nu numai că aceste obiective au fost atinse, dar situația s-a și agravat. Datorită puterii politice și economice a Statelor Unite, cultura americană este admirată și imitată în țări din întreaga lume.  Multe țări folosesc Statele Unite ca model pentru reformele lor educaționale și sunt influențate de conceptele pedagogice americane, materialele didactice, metodele de predare și practicile de management școlare ale Statelor Unite. Deci, într-o anumită măsură, schimbarea educației americane echivalează cu schimbarea educației din întreaga lume.

Atât la crearea culturii umane, cât și atunci când civilizația umană este coruptă, apar înțelepți sau ființe iluminate. Aceste ființe iluminate sau înțelepți sunt cunoscuți ca “învățători”. De exemplu, Socrate, fondatorul civilizației antice grecești, a fost educator. În Evanghelii, Isus s-a numit și el un învățător. Buddha Sakyamuni are zece nume, dintre care unul este “Învățătorul Cerului și al omului”. Confucius a fost educator, iar Lao Tse a fost profesorul lui Confucius. Ei îi învață pe oameni cum să fie oameni, cum să respecte Divinul, cum să se comporte față de ceilalți și cum să-și îmbunătățească moralitatea.

Aceste ființe luminate și sfinți sunt marii educatori ai omenirii. Cuvintele lor au modelat marile civilizații și au devenit fundamentele clasice pentru toate civilizațiile. Valorile pe care le predau și modul în care acestea îmbunătățesc moralitatea, permit fiecărui individ să transceandă spiritual și să aibă o sănătate bună. Persoanele cu mintea sănătoasă sunt esențiale pentru ca societatea să fie sănătoasă. Nu este de mirare că acești mari învățători au ajuns la o concluzie similară: scopul educației este cultivarea unui caracter bun.

Educația clasică orientală și occidentală, care a fost practicată de mii de ani, moștenește cultura pe care Divinitatea o acordă oamenilor și păstrează aceste experiențe și resurse prețioase. Potrivit spiritului educației clasice, atât talentul cât și integritatea sunt criterii importante pentru evaluarea succesului educației. În procesul de revigorare a tradiției educației umane, este necesar să se păstreze, să se exploreze și să se învețe din comoara educației clasice.

Oamenii cu valori morale înalte sunt capabili să se autoguverneze. Aceasta este norma socială la care au aspirat Părinții fondatori ai Statelor Unite. Cei care sunt nobili moral vor primi binecuvântarea divină și, prin sârguință și înțelepciune, vor obține abundență materială și satisfacție spirituală. Chiar mai important, oamenii cu standarde morale înalte permit societății să înflorească și să reziste de-a lungul generaților. Acestea sunt învățăturile ființelor iluminate și ale sfinților, cei mai mari educatori ai omenirii.

*****

Referințe

[58] Robby Soave, ”Campusurile de elită oferă studenților cărți de colorat, cățeluși pentru a-și reveni după alegerea lui Trump”, Daily Beast, https://www.thedailybeast.com/elite-campuses-offer-students-coloring-books-puppies-to-get-over-trump

[59] Elizabeth Redden, “Studenții străini și înscrierea absolvenților STEM”, Inside Higher Ed, 11 octombrie 2017, https://www.insidehighered.com/quicktakes/2017/10/11/foreign-students-and-graduate-stem-enrollment

[60] Scott Jaschik, “Profesorii și politica: ceea ce spune cercetarea”, Inside Higher Ed, 27 februarie 2017, https://www.insidehighered.com/news/2017/02/27/research-confirms-professors-lean-left-questions-assumptions-about-what-means

[61] Mitchell Langbert, Anthony J. Quain și Daniel B. Klein, „Înregistrarea alegătorilor facultății în economie, istorie, jurnalism, drept și psihologie”, Econ Journal Watch 13, numărul 3, septembrie 2016, 422–51, https: //econjwatch.org/articles/faculty-voter-registration-in-economics-history-journalism-communications-law-and-psychology.

[62] Jaschik, „Profesori și politică”.

[63] “Campusul Fără viziune? Înăbușirea ideilor în universitățile americane“, site-ul Institutului American Enterprise, 8 iunie 2016, https://www.aei.org/events/the-close-minded-campus-the-stifling-of-ideas-in-american-universities

[64] Ted Cruz, așa cum este citat de Fred Schwarz și David A. Noebel în Poți încă să ai încredere în comuniști … să fie și comuniști (socialiști, statisticieni și progresiști), ediție revizuită (Manitou Springs, Col.: Christian Crossing Communism Crusade, 2010), 2-3.

[65] Zygmund Dobbs, “ Capitolul III Fabianismul american”, Keynes la Harvard: Decepția economică ca o credință politică (versiunea web, 2009, transcrisă din ediția revizuită din 1969), Keynes la Harvard, accesat la 20 aprilie 2020, http://keynesatharvard.org/book/KeynesatHarvard-ch03.html.

[66] Herbert Marcuse, așa cum este citat de Robin S. Eubanks în Acreditat pentru a distruge: cum și de ce educația a devenit o armă (CreateSpace Independent Publishing Platform, 2013), 26.

[67] Jay Parini, așa cum este citat de Walter E. Williams în Mai multă libertate înseamnă mai puțin guvern: fondatorii noștri au știut asta bine (Stanford, CA: Hoover Press, 1999), 126.

[68] David Macey, “Organic Intellectual”, Dicționarul penguin al teoriei critice (London: Penguin Books, 2000), 282.

[69] Karl Marx, “Teze despre Feuerbach” (Marx / Engels Selected Works, volumul 1), 13-15, accesat prin Arhiva Marxiștilor pe Internet pe 20 aprilie 2020, https://www.marxists.org/archive/marx/works/1845/theses/theses.pdf

[70] Bruce Bawer, Revoluția Victimelor: Apariția Studiilor de Identitate și Închiderea Minții Liberale (New York: Broadside Books, 2012), Capitolul 1.

[71] Sol Stern, așa cum este citat de Bawer în Revoluția victimelor.

[72] Franz Fanon, Damnații Pământului, trad. Constance Farrington (New York: Grove Press, 1963), 92.

[73] Jean Paul Sartre, “Prefață”, Damnații Pământului, de Franz Fanon, 22, The Wretched of the Earth, trad. Constance Farrington (New York: Grove Press, 1966), https://www.marxists.org/reference/archive/sartre/1961/preface.htm

[74] Jonathan Culler, Teoria literară: o introducere foarte scurtă (Oxford: Oxford University Press, 1997), 4.

[75] Fredrick Jameson, Inconștientul politic: Narativul ca un act simbolic social (Ithaca, NY: Cornell University Press, 1981), Capitolul 1.

[76] Roger Kimball, “An Update, 1998,” Radicalii Titularizați: Cum a corupt politica noastră învățământul superior, ediția a treia (Chicago: Ivan R. Dee, 2008), XVIII.

[77] Sir Roger Scruton, așa cum este citat de Kimball în Radicalii Titularizați, xviii.

[78] Karl Marx, „Ideologia germană” în lucrările colectate de Marx-Engels, vol. 5 (New York: International Publishers Co., 1976), Arhiva Marxiștilor pe Internet, accesat la 21 aprilie 2020, https://www.marxists.org/archive/marx/works/1845/german-ideology.

[79] Web of Science lSI, Thomson Reuters, Cei mai citați autori de carte în științele umaniste, 2007”, Times Higher Education, 26 martie 2009, accesat pe 21 aprilie 2020 https://www.uky.edu/~eushe2/Bandura/BanduraTopHumanities.pdf

[80] Joshua Phillip, “Jordan Peterson expune Agenda postmodernistă”, Epoch Times, 21 iunie 2017, https://www.theepochtimes.com/jordan-peterson-explains-how-communism-came-under-the-guise-of-identity-politics_2259668.html

[81] Michel Foucault, așa cum este citat de Roger Kimball în, “Perversiunea lui Foucault”, Criteriul nou, martie 1993, https://www.newcriterion.com/issues/1993/3/the-perversions-of-m-foucault.

[82] David Horowitz și Jacob Laksin, Sala de clasă pentru partid: Modul în care profesorii radicali din cele mai bune colegii din America îi îndoctrinează pe studenți și subminează democrația noastră (New York: Crown Forum, 2009), 3.

[83] David Horowitz, Profesorii: Cei mai periculoși 101 de academicieni din America (Washington DC: Regnery Publishing, Inc., 2013), ediția Kindle.

[84] Horowitz și Laksin, Sala de clasă pentru partid, 212.

[85] David Horowitz, Indoctrinare U: Războiul stângii împotriva libertății academice (New York: Encounter Books, 2009), Capitolul 4.

[86] David P. Barash și Charles P. Webel, Peace and Conflict Studies (New York: SAGE Publications Inc., 2008), așa cum este citat în Ibid.

[87] Horowitz și Laksin, Sala de clasă pentru partid, 51-52

[88] Bawer, Revoluția victimelor, 121-180.

[89] Horowitz și Laksin, Sala de clasă pentru partid, 1-2

[90] Dinitia Smith, „Niciun regret pentru că-i plăceau explozibilii; Într-un fel de amintire, un protestatar anti-război vorbește despre cum era la Weathermen”, The New York Times, 11 septembrie 2001, https://www.nytimes.com/2001/09/11/books/no-regrets-for-love-explosives-memoir-sorts-war-protester-talks-life-with.html

[91] Linton Weeks “Cine a câștigat războiul civil? Grea întrebare”, Radioul public național, 18 noiembrie 2014, https://www.npr.org/sections/theprotojournalist/2014/11/18/364675234/who-won-the-civil-war-tough-question

[92] ISI Archive, „Moștenirea noastră în declin: americanii nu trec un test elementar despre istoria și instituțiile lor, Institutul de studii intercolegiale, 19 noiembrie 2008, https://isi.org/lectures/press-conference-our-fading-heritage -americans-fail-a-basic-test-on-their-history-and-institutions /.

[93] “Studiu: americanii nu știu prea multe despre istorie”,  https://www.nbclosangeles.com/news/local/Study-Americans-Dont-Know-About-Much-About-History.html

[94] Horowitz, Profesorii, 74.

[95] Paul Samuelson, citat în prefață pentru Phillips Saunders și William B. Walstad, eds. în The Principles of Economics Course (New York: McGraw-Hill Companies, 1989).

[96] Alan D. Sokal, “Transcenderea limitelor: spre o hermeneutică transformatoare a gravității cuantice”, Social Text nr. 46/47 (Spring-Summer, 1996), 217-252. https://physics.nyu.edu/faculty/sokal/transgress_v2/transgress_v2_singlefile.html

[97] Alan D. Sokal, “Experimentele unui fizician cu studii culturale”, Lingua Franca (5 iunie 1996). Disponibil la http://www.physics.nyu.edu/faculty/sokal/lingua_franca_v4/lingua_franca_v4.html

[98] Alan D. Sokal, “Parodie”, Radioul public național, 15 mai 1996, https://www.npr.org/templates/story/story.php?storyId=1043441

[99] Alan D. Sokal, “Revelația: Un fizician experimentează cu studii culturale”, în Sokal Hoax: The Sham That Shook the Academy, ed. Editori de Lingua Franca (Lincoln, NE: Universitatea din Nebraska Press, 2000), 52. https://physics.nyu.edu/faculty/sokal/lingua_franca_v4/lingua_franca_v4.html.

[100] Sowell, În interior, 212-213.

[101] Donald Alexander Downs, Restaurarea libertății de vorbire și a libertății în campus (Oakland, CA: Institutul Independent, 2004), 51.

[102] Eugene Volokh, “Membrii Facultății din UC nu trebuie să critice acțiunile bazate pe rasă, să numească America ‘creuzet’ și altele“, The Washington Post, 16 iunie 2015, https://www.washingtonpost.com/news/volokh-conspiracy/wp/2015/06/16/uc-teaching-faculty-members-not-to-criticize-race-based-affirmative-action-call-america-melting-pot-and-more/?utm_term=.c9a452fdb00f

[103] “Victorie la IUPUI: Student-angajat găsit vinovat de hărțuire rasială pentru citirea unei cărți este declarat nevinovat”, Fundația pentru Drepturile Individuale în Educație, 1 mai 2008, https://www.thefire.org/victory-at-iupui-student-employee-found-guilty-of-racial-harassment-for-reading-a-book-now-cleared-of-all-charges/

[104] “Colegiile devin lagăre de reeducare în epoca diversității”, Business Daily Investor, 22 aprilie, 2-13, https://www.investors.com/politics/editorials/students-indoctrinated-in-leftist-politics/

[105] Greg Lukianoff, “Universitatea din Delaware: studenți obligați să îndure reeducarea ideologică”, Fundația pentru Drepturile Individuale în Educație, 2007 https://www.thefire.org/cases/university-of-delaware-students-required-to-undergo-ideological-reeducation/

[106] Alison Flood, “Studenții americani solicită „ Declanșarea avertismentelor în literatură” The Guardian, 19 mai 2014, https://www.theguardian.com/books/2014/may/19/us-students-request-trigger-warnings-in-literature

[107] Zhou Jingwen 周 鲸 文, Fengbao shinian: Zhongguo hongse zhengquan de zhen mianmao Ten 十年 : 中國 紅色 政權 的 真 面貌 [Zece ani de furtună: adevărata față a regimului roșu al Chinei], (Hong Kong: Shidai piping she, 1962), https://www.marxists.org/chinese/reference-books/zjw1959/06.htm#2. [În chineză]

[108] Luo Pinghan 罗平汉, „1958 nian de jiaoyu geming” 1958 年 的 教育 革命 [„Revoluția educațională din 1958”], în Dangshi xijie 党史 细节 [Detalii în istoria Partidului Comunist], vol. 34. [În chineză]

[109] Robert Gearty, „Privilegiul alb este susținut de predarea matematicii, spune profesorul universitar”, Fox News, 24 octombrie 2017, http://www.foxnews.com/us/2017/10/24/white-privilege-bolstered-by-teaching-math-university-professor-says.html

[110] Toni Airaksinen, „Profesor se plânge de ‘masculinizarea matematicii‘, Campus Reform, 24 august 2017, https://www.campusreform.org/?ID=9544.

[111] W. Cleon Skousen, The Naked Communist (Salt Lake City: Ensign Publishing Co., 1962), cap. 12.