Spectrul comunismului nu a dispărut odată cu dezintegrarea Partidului Comunist din Europa de Est

În fața dvs. se afla traducerea în limba română a unei lucrări apărute în limba chineză, intitulată “Cum conduce spectrul comunismului lumea”, scrisă de echipa editorială a celor “Nouă comentarii despre Partidul Comunist”.

*****

Cuprins 

Introducere

1. Elemente comuniste în învățământul primar și secundar
a. Coborârea nivelului elevilor
b. Natura distructivă a educației progresiste
c. Ruinarea caracterului moral al elevilor
d. Manipularea psihologică
e. Infiltrarea în educație

Referințe

*****

Introducere

Educația joacă un rol important în promovarea bunăstării individuale și a împlinirii personale, menținerea stabilității sociale și asigurarea viitorului unei națiuni. Nici o mare civilizație din istoria omenirii nu a tratat educația cu ușurință.

Scopul educației este menținerea standardelor morale ale umanității și păstrarea culturii sale dăruite de Divinitate. Este mijlocul prin care cunoștințele și măiestria sunt împărtășite, jucând un rol important în interacțiunea umană. În mod tradițional, cei bine educați respectă Cerul, cred în Divinitate și caută să urmeze virtutea benevolenței. Ei au cunoștințe ample despre cultura tradițională și demonstrează măiestrie în meseriile lor. Dedicați vocațiilor lor, ei cred în tratarea altora cu bunătate. Ei servesc drept piloni ai societății, elite naționale și drept gardieni ai civilizației. Caracterul și comportamentul lor extraordinar câștigă favoarea și binecuvântările divine.

Astfel, ruinarea educației tradiționale este un pas indispensabil în planul spectrului comunist de a rupe legătura dintre om și Divinitate, distrugând astfel umanitatea. În acest scop, comunismul a adoptat diverse strategii pentru a ataca și a submina educația atât în Orient cât și în Occident.

În țările din Orient care adăpostesc tradiții culturale adânc înrădăcinate, înșelăciunea nu este suficientă pentru a spăla creierul populației. Partidele comuniste au masacrat în mod sistematic elitele bine educate pentru a împiedica acești purtători ai culturii să transmită moștenirea tradițională a națiunii următoarei generații. În același timp, au bombardat necontenit restul populației cu propagandă.

În Occident, istoria și rădăcinile culturii nu sunt la fel de profunde, oferind comunismului un teren fertil pentru contaminarea pe ascuns a societății prin subminarea și sabotarea educației.

Prăbușirea totală a educației americane este unul dintre cele mai îngrijorătoare lucruri care s-au întâmplat țării în ultimele decenii. Aceasta semnalizează succesul misiunii comunismului de a se infiltra și corupe societatea occidentală.

Acest capitol se concentrează, în primul rând asupra Statelor Unite, ca exemplu al modului în care educația a fost sabotată de comunism în societățile libere. Din acest exemplu, cititorii pot deduce modul în care este subminată educația din alte țări urmând linii similare.

Infiltrarea comunistă în educația americană se manifestă în cel puțin cinci aspecte:

Promovarea ideologiei comuniste în rândul tinerilor

Ideologia comunistă a preluat treptat sfera academică occidentală infiltrându-se în domenii tradiționale importante de studiu, și inventând științe noi tributare influenței sale ideologice. Literatura, istoria, filozofia, știința socială, antropologia, studiul dreptului, multimedia și alte specializări au fost inundate de diferite derivate ale teoriei marxiste. “Corectitudinea politică” a devenit linia directoare pentru cenzurarea libertății de gândire în campusuri.

Reducerea gradului de expunere a tinerei generații la cultura tradițională

Gândirea tradițională, istoria autentică și literatura clasică au fost calomniate și marginalizate pe multe căi diferite. Justificările obișnuite pentru acest lucru includ argumente conform cărora lucrurile clasice nu mai sunt relevante pentru elevii moderni sau că programele școlare trebuie să facă loc unei mai mari “diversități” de gândire.

Reducerea standardelor academice începând cu școala primară

Deoarece nivelul de educație a scăzut treptat, elevii noii generații devin din ce în ce mai puțin literați și au mai puține abilități pentru matematică. Ei posedă mai puține cunoștințe, iar capacitatea lor de a gândi critic este atrofiată. Este dificil pentru acești elevi să se ocupe într-o manieră logică și deschisă de întrebările-cheie ale vieții și societății și este tot mai greu pentru ei să realizeze înșelăciunile comunismului.

Îndoctrinarea elevilor cu noțiuni deviate

Pe măsură ce acești copii cresc, conceptele inoculate în ei devin atât de puternice încât sunt aproape imposibil de identificat și de corectat.

Hrănirea egoismului, a lăcomiei și a indulgenței elevilor

Aceasta include condiționarea lor de a se opune autorității și tradiției, umflarea ego-ului și a sentimentului că totul li se cuvine, reducerea capacității lor de a înțelege și de a tolera opinii diferite și neglijarea maturizării psihologice a lor.

Comunismul a înregistrat progrese mari în toate aceste domenii.

1. Elemente comuniste în învățământul primar și secundar

Deși comunismul are o influență mai evidentă la nivel universitar, el a influențat profund și învățământul primar și pe cel gimnazial. Influența sa a subminat dezvoltarea intelectuală și maturitatea copiilor, făcându-i mai apoi sensibili la influența stângii în colegiu. A determinat reducerea cunoștințelor și abilităților multor generații de elevi, precum și a capacității lor de a raționa și de a se angaja în gândirea critică. Mișcarea de educație progresistă condusă de John Dewey a inițiat acest tendință în urmă cu mai bine de un secol. În general, reformele educaționale ulterioare acestei tendințe au urmat aceeași direcție.

Pe lângă insuflarea ateismului, a teoriei evoluției și a ideologiei comuniste în rândul elevilor, învățământul primar și secundar din Statele Unite utilizează manipularea psihologică care distruge credințele și morala tradițională a elevilor. Le inoculează relativismul moral și conceptele moderne care transmit o atitudine coruptă față de viață. Acest lucru se întâmplă în toate sectoarele educației. Măsurile sofisticate folosite fac aproape imposibil ca elevii și publicul să se protejeze împotriva acestei tendințe.

Fostul agent al KGB care a dezertat în Occident, Yuri Bezmenov, (prezentat în Capitolul 5) a declarat în 1985 că infiltrarea ideologică comunistă în America era aproape finalizată: “Chiar dacă începeți chiar acum, aici, în acest moment, să educați o nouă generație de americani, va dura încă cincisprezece până la douăzeci de ani pentru a întoarce valul percepției ideologice a realității înapoi la normalitate și patriotism”. ^[1]Yuri Bezmenov, așa cum este citat de G. Edward Griffin în Deception Was My Job: A Conversation with Yuri Bezmenov, Former Propagandist for the KGB (New York: American Media Inc., 1985

A trecut o treime de secol de la interviul acordat de către Bezmenov. În această perioadă, chiar și după ce am asistat la prăbușirea Uniunii Sovietice și a altor regimuri socialiste din Europa de Est, infiltrarea și acțiunile subversive ale comunismului în Occident nu s-au oprit. Elementele comuniste din Occident țintesc educația ca obiectiv principal și au preluat controlul acestei instituții la toate nivelurile, promovându-și propriile teorii deviante asupra educației, a pedagogiei și a educației parentale.

a. Coborârea nivelului elevilor

Statele Unite sunt o republică constituțională. De la președinți la parlamentari, primari și membri ai comitetului școlar, toți sunt aleși de către alegători. Aplicarea unui astfel de cadru politic într-un mod care este cu adevărat benefic pentru toți nu depinde numai de nivelul moral al oamenilor, ci și de nivelul cunoștințelor și discernământului lor. În cazul în care alegătorii nu cunosc bine istoria, sistemele politice și economice și problemele sociale, aceștia vor avea dificultăți în alegerea cu înțelepciune a oficialilor care își întemeiază platformele electorale pe interesele fundamentale și pe termen lung ale țării și ale societății. Acest lucru pune viitorul țării într-o situație periculoasă.

În 1983, un grup de experți, însărcinați de Departamentul pentru Educație al SUA, a redactat raportul “O națiune în pericol”, după optsprezece luni de cercetare. Raportul preciza:

“Pentru ca țara noastră să funcționeze, cetățenii trebuie să poată ajunge la un consens în probleme complexe, adesea având un preaviz scurt și pe baza unor dovezi contradictorii sau incomplete. Educația ajută la formarea acestor consensuri, lucru pe care Thomas Jefferson l-a subliniat cu mult timp în urmă în faimoasa sa zicală: “Nu cunosc niciun custode sigur al puterilor celor mai înalte ale societății, cu excepția poporului însuși; și dacă credem că el nu este suficient de luminat pentru a-și exercita controlul printr-o alegere sănătoasă, remediul nu este să i se ia controlul, ci să-l informăm despre alegerile lui”.

Persoanele cu cunoștințe limitate și o capacitate scăzută de a gândi critic sunt incapabile să recunoască minciunile și înșelătoriile. Astfel, comunismul vizează educația pentru a se asigura că următoarea generație de elevi devine nesăbuită și ignorantă și, astfel, vulnerabilă la manipulare. 

Raportul mai face următoarele precizări:

“Fundamentele educaționale ale societății noastre sunt în prezent erodate un val crescând de mediocritate care ne amenință viitorul ca națiune și ca popor. (…) Dacă o putere străină ostilă ar fi încercat să impună Statelor Unite performanța educațională mediocră de astăzi, am fi putut-o considera ca fiind un act de război. În starea actuală, noi singuri am permis ca acest lucru să ni se întâmple. Am irosit chiar și câștigurile obținute de realizările elevilor după provocarea avută cu Sputnik. Mai mult, am demontat sistemele esențiale de sprijin care au contribuit la obținerea acestor realizări. De fapt, am comis un act de dezarmare educațională unilateral și necugetat”. ^[2]Comisia Națională pentru Excelență în Educație, O națiune în pericol (Washington DC: Departamentul Educației SUA, 1983), https://www2.ed.gov/pubs/NatAtRisk/risk.html

Raportul îl citează pe analistul Paul Copperman spunând: “Pentru prima dată în istoria țării noastre, competențele educaționale ale unei generații nu le vor depăși, nu le vor egala și nici măcar nu se vor apropia de cele ale părinților lor”.

Raportul citează câteva constatări șocante: Pe lângă faptul că notele studenților americani erau adesea inferioare celor ale studenților din alte națiuni, 23 de milioane de adulți americani erau analfabeți din punct de vedere funcțional – având doar cele mai elementare abilități de citire, scriere și înțelegere. Rata analfabetismului funcțional era de 13% în rândul celor în vârstă de 17 ani și putea ajunge până la 40% în cazul anumitor grupuri mai puțin privilegiate.

Între anii 1963 și 1980, rezultatele privind Testul de Aptitudini Educaționale (SAT), examenul de admitere la universitate, au scăzut dramatic, rezultatele medii ale probei orale au scăzut cu mai mult de 50 de puncte, iar rezultatul mediu la matematică cu aproape 40 de puncte. “Mulți tineri de 17 ani nu posedă abilitățile intelectuale superioare la care ar trebui să ne așteptăm de la ei. Aproximativ 40% nu pot face deducții pe baza materialelor scrise; doar o cincime poate scrie un eseu persuasiv; și numai o treime poate rezolva o problemă matematică care necesită pași multipli.” ^[3]Ibidem

În cartea din 2008 „The Dumbest Generation: How the Digital Age Stupefies Young Americans and Jeopardizes Our Future” (Cea mai proastă generație: Modul în care era digitală amețește tinerii americani și ne pune în pericol viitorul”), profesorul Mark Bauerlein de la Universitatea Emory a compilat date despre lacunele de cunoștințe ale elevilor americani în istorie, educație civică, matematică, știință, tehnologie, arte plastice și multe alte discipline. El a dat ca exemplu rezultatele examenului de istorie din cadrul Evaluării Naționale a Progresului Educațional din 2001, la care 57% dintre elevi au obținut un punctaj “sub nivelul de bază” și doar 1% au obținut unul „avansat”. În mod surprinzător, la o întrebare cu alegeri multiple cu privire la ce țară fusese aliată a SUA în cel de-al Doilea Război Mondial, 52% au ales Germania, Japonia sau Italia în locul Uniunii Sovietice. Rezultatele din alte domenii au fost la fel de dezamăgitoare. ^[4]Mark Bauerlein, The Dumbest Generation: How The Digital Stupefies Young Americans and Jeopardizes Our Future – Generația cea mai ciudată: Cum epoca digitală amețește tinerii americani și … Continue reading

Declinul calității educației în Statele Unite este evident. Începând cu anii ’90, termenul de “coborâre a nivelului” a apărut în multe cărți ale educației americane și a devenit un concept pe care pedagogii americani nu îl pot evita. John Taylor Gatto, profesor cu experiență și cercetător științific din New York, a scris: “Luați un manual de matematică sau retorică din clasa a cincea din 1850 și veți vedea că textele acelor timpuri vor fi considerate astăzi de nivel colegial”. ^[5]John Taylor Gatto, Dumbing Us Down: The Hidden Curriculum of Obligory Schooling – Prostirea noastră: Curriculumul Ascuns al Școlii Obligatorii (Gabrielle Island, BC, Canada: New Society … Continue reading

Pentru a evita punerea într-o lumină proastă a sistemului educațional american, în 1994, College Board a trebuit să redefinească scorurile SAT – examenul de admitere la universitate. Când SAT a început să adopte o formă modernă în 1941, scorul mediu al testului lingvistic a fost de 500 de puncte (scorul maxim este de 800). Până în anii ’90, scorul mediu a scăzut la 424 de puncte, dar cu toate acestea, College Board a redefinit apoi 424 de puncte ca și când ar fi fost 500. ^[6]Charles J. Sykes, Dumbing Down Our Kids: Why American Children Feel Good About Themselves but Can’t Read, Write, or Add – Prostirea copiilor noștri: De ce copiii americani au o părere bună … Continue reading

Declinul calității educației nu se reflectă doar în scăderea gradului de alfabetizare al elevilor. Din cauza lipsei cunoștințelor de bază, aptitudinile de gândire critică ale elevilor americani au scăzut brusc. Cercetătorul american Thomas Sowell a subliniat că: “Nu este vorba doar de faptul că Johnny nu poate citi, sau chiar că Johnny nu poate gândi. Johnny nu știe ce înseamnă să gândească, pentru că în multe școli publice gândirea este adesea confundată cu senzația”. ^[7]Thomas Sowell, Inside American Education: The Decline, the Deception, the Dogmas – În cadrul educației americane: declinul, decepția, dogmele (New York: The Free Press, 1993), 4.

Motivul declinului notelor nu este acela că elevii de astăzi nu sunt la fel de inteligenți ca și cei de dinaintea lor, ci deoarece comunismul duce în liniște un război împotriva generației următoare, folosind sistemul de educație drept arma sa. Charlotte Thomson Iserbyt, fost consilier senior de politici publice al Departamentului Educațional al SUA scria în 1999: “Motivul pentru care americanii nu înțeleg acest război este pentru că a fost dus în secret – în școlile națiunii noastre, vizând copiii noștri, care sunt ținuți captivi în sălile de clasă”. Agenții acestui război folosesc instrumente foarte sofisticate și eficiente”. ^[8]Charlotte Thomson Iserbyt, The Deliberate Dumbing Down of America: A Chronological Paper Trail – Prostirea deliberată a Americii: o evidență cronologică (Ravenna, Ohio: Conscience Press, … Continue reading

b. Natura distructivă a educației progresiste

Atacul asupra tradiției în școlile primare și secundare din Statele Unite a început odată cu mișcarea de educație progresistă de la începutul secolului al XX-lea. Următoarele generații de educatori progresiști ​​au dezvoltat o serie de discursuri și teorii false care au servit la modificarea programei școlare, la reducerea materialelor didactice și la scăderea standardelor academice. Acest lucru a cauzat pagube enorme educației tradiționale.

De la Rousseau la Dewey

Dewey, părintele educației progresiste americane a fost puternic influențat de ideile filosofului de origine elvețiană din secolul al XVIII-lea, Jean-Jacques Rousseau.

Rousseau credea că oamenii sunt buni prin natura lor și că responsabile pentru declinul moral au fost problemele societății. El a spus că omul s-a născut în libertate și egalitate, și că într-un mediu natural, toată lumea se va bucura de drepturile sale înnăscute. Inegalitatea, privilegiul, exploatarea și pierderea bunătății înnăscute a omului au fost produse de societate. Pentru copii, Rousseau a propus un model de “educație negativă” care îi lăsa să descopere totul pe cont propriu. Această educație nu trebuia să aibă învățături religioase, morale sau culturale.

De fapt, omenirea este înzestrată atât cu bunăvoință, cât și cu răutate. Fără cultivarea bunăvoinței, aspectele rele ale naturii umane ajung să predomine, până la punctul în care oamenii consideră că nici o metodă nu este prea imorală și nici un păcat prea rău. Cu retorica sa elegantă, Rousseau a indus în eroare mulți adepți. Influența dăunătoare pe care o are teoria sa pedagogică asupra educației occidentale este greu de supraestimat.

Cu aproximativ un secol mai târziu, Dewey a reluat ceea ce a făcut Rousseau și a continuat munca sa distructivă. Potrivit lui Dewey, care a fost influențat de teoria evoluției lui Darwin, copiii ar trebui să fie separați de tutela tradițională a părinților, a religiei și a culturii și, în schimb, ar trebui să li se dea frâu liber să se adapteze mediului lor înconjurător. Dewey era un adept al relativismului moral și pragmatist. El credea că nu există o moralitate imuabilă și că oamenii erau liberi să acționeze și să se comporte după cum considerau de cuviință. Promovarea conceptului de relativism moral este un prim pas esențial în îndepărtarea omenirii de regulile morale stabilite de Divinitate.

Dewey a fost unul dintre cei treizeci și patru de semnatari ai Manifestului umanist, redactat în 1933. Spre deosebire de umaniștii Renașterii, umanismul secolului al XX-lea este, în esență, înrădăcinat în ateism. Bazat pe concepte moderne precum materialismul și teoria evoluției, acesta consideră că universul nu este creat, ci există de la sine și susține că ființele umane sunt produsul unui proces biochimic continuu.

În acest calcul, scopul educației este acela de a modela și de a ghida elevii în funcție de dorințele educatorului – ceva care nu este fundamental diferit de conceptul „omului nou” al lui Karl Marx. Dewey însuși era un socialist democratic.

Filosoful american Sidney Hook a arătat: “Dewey a furnizat marxismului epistemologia și filosofia socială pe care Marx le văzuse pe jumătate el însuși și pe care le-a schițat pe jumătate în lucrările sale timpurii, dar pe care nu le explicase niciodată în mod adecvat”. ^[9]Sidney Hook, citat de Robin S. Eubanks în Credentialed to Destroy: How and Why Education Became a Weapon – Autorizat să distrugă: Cum și de ce educația a devenit o armă (Scotts Valley, … Continue reading

În 1921, când războiul civil a devastat Rusia, sovieticii au găsit timp să producă o broșură de șaizeci și două de pagini cu extrase din Democrația și Educația lui Dewey. În 1929, rectorul celei de-a doua Universități de Stat din Moscova, Albert P. Pinkerich, l-a apreciat pe Dewey, spunând că ideile sale erau foarte apropiate de cele ale lui “Marx și ale comuniștilor ruși”. ^[10]Albert P. Pinkevich, așa cum este citat de Eubanks în Autorizat, 49. Biograful Alan Ryan a notat că Dewey “a furnizat armele intelectuale pentru un marxism social-democratic decent și ne-totalitar”. ^[11]Alan Ryan, așa cum este citat de Eubanks în Autorizat, 45-46.

Profesorii progresiști ​​nu își ascund scopul de a transforma atitudinea elevilor față de viață. Pentru a atinge acest obiectiv, ei au schimbat toate aspectele educației, inclusiv structura claselor, materialele și metodele didactice și relația dintre profesori și elevi. Experiența personală este considerată superioară cunoașterii învățate din cărți sau de la profesori. Prelegerile au fost puse pe planul doi ajungând astfel în urma proiectelor și activităților.

Website-ul american conservator Human Events a plasat Democrația și Educația lui Dewey pe poziția a cincea pe lista celor mai dăunătoare zece cărți din secolele XIX și XX. Aceasta a subliniat clar, că Dewey “a denigrat școala care se concentra pe dezvoltarea caracterului tradițional și pe înzestrarea copiilor cu cunoștințe solide și în schimb a încurajat predarea ‘abilităților de gândire’”. ^[12]“Cele mai dăunătoare zece cărți din secolele al XIX-lea și al XX-lea“, Evenimente umane, 31 mai 2005, … Continue reading

Critici abili și-au asumat, încă de la început, sarcina de a da o tendință progresistă educației. Cartea lui Mortimer Smith din 1949: And Madly Teach: A Layman Looks at Public School Education – “Și Predarea Nebună: O privire laică asupra educației școlare publice” – oferă o explicație concisă și cuprinzătoare a principiilor fundamentale ale educației progresiste. ^[13]Mortimer Smith And Madly Teach: A Layman Looks at Public School Education –Predarea nebună: Un laic evaluează educația școlară publică (Chicago: Henry Regnery Company, 1949). Profesorii progresiști au respins criticile ca fiind “reacționare” și au folosit diverse metode pentru a le suprima sau ignora.

Dewey a fost profesor titular la Universitatea Columbia timp de peste 25 de ani. În perioada în care a predat filosofia educației la Colegiul Profesorilor, cel puțin o cincime din profesorii din ciclul elementar și gimnazial au primit instruire sau diplome de la Universitatea Columbia. ^[14]John A. Stormer, None Dare Call It Treason – Nimeni nu îndrăznește să-i spună trădare (Florissant, Missouri: Liberty Bell Press, 1964), 99. Spre deosebire de Marx, Engels, Lenin, Stalin sau Mao Zedong, Dewey pare să nu fi avut nicio aspirație de a deveni un guru revoluționar sau de a domina lumea, însă sistemul educațional pe care l-a creat a devenit unul dintre cele mai puternice instrumente ale comunismului.

Răsfățarea elevilor

Potrivit teoriei educației lui Rousseau, oamenii se nasc buni și liberi, dar sunt înrăiți de societate. Prin urmare, cea mai bună metodă educațională este de a le da copiilor frâu liber și de a da curs dezvoltării lor capricioase. Sub influența filozofiei lui Rousseau, profesorii progresiști ​​începând cu Dewey rezonează adesea cu acest tip de idei: nu forțați elevii să aibă valorile părinților sau profesorilor. Copiilor trebuie să li se permită să judece lucrurile ei înșiși și să-și ia propriile decizii pe măsură ce cresc.

Poetul englez Samuel Taylor Coleridge a oferit odată un răspuns elegant acestui punct de vedere: “[radicalul britanic John] Thelwall a considerat că este foarte nedrept să influențeze mintea unui copil prin inocularea oricărei opinii înainte ca acesta să atingă o vârstă la care poate judeca și este capabil să aleagă singur. I-am arătat grădina mea și i-am spus că era grădina mea botanică. “Cum vine asta?”, mi-a spus: “este acoperită de buruieni”. – “O”, i-am răspuns, “asta doar pentru că nu a ajuns la vârsta la care poate judeca și lua decizii. Vezi, buruienile și-au luat libertatea de a crește și m-am gândit că este nedrept să influențez solul, astfel încât să crească trandafiri și căpșuni”. ^[15]Samuel Taylor Coleridge, așa cum este citat de IL Kandel în Prejudice Garden to Roses? – “Prejudecați ale grădinii față de trandafiri?” American Scholar, vol. 8, nr. 1 (iarna … Continue reading

Ingeniosul poet a folosit această analogie pentru a transmite un principiu prietenului său: etica și înțelepciunea sunt cultivate conștiincios. Nesupravegherea unei grădini va provoca o creștere excesivă a buruienilor. Needucarea copiilor permite ca aspectele negative ale naturii umane să predomine pe măsură ce aceștia cresc.

Binele și răul sunt prezente simultan în natura umană. Deși, prin comparație, copiii sunt mai simpli și mai puri decât adulții, ei sunt, de asemenea, predispuși la lene, invidie, combativitate, egoism și la alte trăsături negative. Societatea este o cuvă mare. Dacă copiii nu sunt crescuți în mod corespunzător, atunci când vor ajunge la “vârsta judecății și a deciziei”, vor fi fost deja contaminați cu gânduri rele și obiceiuri proaste. Încercările de a-i educa în acel moment vor fi tardive.

Această răsfățare a elevilor a atins apogeul în lucrarea literară pedagogică Summerhill: A Radical Approach to Child Rearing –”Summerhill: O viziune radicală asupra creșterii copilului”, publicată în 1960. Autorul cărții, AS Neill, a înființat în 1921 o școală internat engleză, Summerhill, ai cărei elevi aveau la vremea respectivă vârste cuprinse între 5 și 16 ani. Școala le-a dat copiilor o autonomie completă. Copiii puteau decide dacă doreau să meargă la o clasă sau la alta, sau dacă nu voiau să meargă la nicio clasă. Viziunea lui Neill asupra educației a fost puternic influențată de un filosof al Școlii de la Frankfurt, Wilhelm Reich, care era un susținător ardent al libertății sexuale, iar cei doi au corespondat adesea.

Pe lângă lejeritatea academică, școala era extrem de laxă în ceea ce privește etica, disciplina și relațiile dintre băieți și fete, urmând total modelul anti-tradițional. Potrivit unui fost elev care a participat în anii ’60, elevilor li s-a permis să facă nunți care erau un simulacru și să doarmă împreună ocazional. Neill a permis personalului și elevilor să înoate împreună goi într-o piscină în aer liber iar unor membri ai personalului li s-a permis să aibă ca parteneri elevi. Fiul lui vitreg în vârstă de 35 de ani, care a predat arta ceramică, aducea adesea acasă la el fete din ultimii ani de școală. ^[16]Christopher Turner, “O conversație despre fericire, o revizuire – O copilărie la Summerhill”, The Guardian, 28 martie 2014, … Continue reading

În cartea sa, Neill spune: “Fiecare elev din ultimii ani de la Summerhill știe din conversațiile mele și din cărțile mele că sunt de acord cu oricine dorește să aibă o viață sexuală completă, indiferent de vârsta lor”. El chiar a sugerat, că dacă nu ar fi fost interzis prin lege, el ar fi permis băieților și fetelor să doarmă împreună. ^[17]Alexander Neil, Școala Summerhill: O abordare radicală a educației copiilor (New York: Hart Publishing Company, 1960), Capitolul 3. Odată publicată, cartea Summerhill a devenit rapid un bestseller. Numai în anii ’60 s-au vândut mai mult de trei milioane de exemplare și a devenit o lectură obligatorie la colegiile profesorilor.

O veche zicală chineză spune: “Un profesor strict produce elevi remarcabili”. Studiile din Occident au descoperit, de asemenea, că profesorii stricți obțin performanțe mai bune în clasă. În plus, ei au o influență mai pozitivă asupra comportamentului elevilor lor. ^[18]Joanne Lipman, “De ce profesorii stricți au rezultate bune“, The Wall Street Journal, 27 septembrie 2013, https://www.wsj.com/articles/why-tough-teachers-get-good-results-1380323772 Din păcate, în Statele Unite și în alte țări occidentale, sub influența progresismului și a autonomiei educaționale, au fost promulgate legi care limitează rolul părinților sau profesorilor în educarea elevilor. Acest lucru a făcut ca profesorii să se teamă să-și disciplineze elevii. Obiceiurile proaste ale elevilor nu sunt corectate în timp util sau deloc, ceea ce duce la un declin abrupt al simțului moralității, precum și al performanțelor lor academice..

Educația centrată pe elevi

Cea mai importantă funcție a educației este menținerea și transmiterea culturii tradiționale a civilizației umane. Poate nicăieri nu s-a întâmplat acest lucru mai mult decât în ​​China antică, unde educatorii și cărturarii erau priviți cu mare respect. “Un profesor trebuie să transmită Dao-ul (Calea), să predea materii clasice și să înlăture confuzia”, spunea un proverb chinez. Gândirea progresistă a lui Dewey a eliminat autoritatea profesorilor și le-a diminuat importanța. Poziția sa este anti-intelectuală și contrară bunului simț, adică în esență, împotriva educației în sine.

Promotorii educației progresiste afirmă că educația trebuie să fie centrată pe elevi și că acestora trebuie să le fie permis să exploreze pe cont propriu și să ajungă la propriile lor răspunsuri. Adevărata intenție a educației progresiste este de a tăia legătura elevilor cu cultura tradițională. Programele de învățământ tradiționale conțin cunoștințe acumulate de-a lungul a mii de ani de civilizație umană. O negare a autorității profesorilor în procesul educațional este de fapt o negare a rolului lor în transmiterea cunoștințelor despre civilizație. Acesta este motivul ascuns al comunismului.

Cartea Șapte mituri despre educație, scrisă de Daisy Christodoulou în 2014, analizează și infirmă șapte concepții greșite despre educația modernă, inclusiv pe cele care afirmă că „faptele împiedică înțelegerea”; că „instruirea ghidată de către profesor este pasivă”; că „proiectele și activitățile sunt cel mai bun mod de a învăța”; și că „predarea cunoștințelor înseamnă îndoctrinare”. ^[19]Daisy Christodoulou, Șapte mituri despre educație (Londra: Routledge, 2014). Majoritatea acestor mituri provin din educația progresistă și au fost transmise de-a lungul mai multor generații, devenind o plagă în cultura educațională. Să luăm ca exemplu prima concepție greșită, că învățarea faptelor împiedică înțelegerea adevărată. Educația modernă din SUA a degradat metodele tradiționale de a acorda atenție memorării, citirii cu voce tare și practicării, caracterizându-le drept “memorare mecanică”, “învățarea pe de rost” și “repetarea până la moarte”. Rousseau a atacat memorarea și lecțiile orale în romanul său din 1792 Emil, sau despre educație, iar pedagogii progresiști ai lui Dewey au promovat astfel de teorii.

În 1956, psihologul educațional american Benjamin Bloom și colaboratorii au publicat un cadru pentru clasificarea obiectivelor educaționale, cunoscut pe scară largă ca Taxonomia lui Bloom. A împărțit cunoașterea umană în șase niveluri, de la cel mai scăzut la cel mai înalt. În 2001, nivelurile au fost revizuite ca fiind: „rețineți, înțelegeți, aplicați, analizați, evaluați și creați”. Ultimele trei sunt considerate ca fiind de nivel superior, deoarece aceste competențe implică o analiză aprofundată. Fără a judeca punctele forte și punctele slabe ale clasificării Bloom în sine, se poate observa că, de când acest cadru a fost propus, educatorii progresiști au folosit pretextul cultivării “gândirii de nivel superior” ca pretext pentru a elimina metodele tradiționale de predare.

Este de la sine înțeles că învățarea unui volum mare de cunoștințe de bază este temelia oricărei măiestrii intelectuale. Fără o rezervă considerabilă de cunoștințe, așa-numita gândire de nivel superior, gândirea critică și gândirea creativă nu fac decât să înșele atât persoana cât și pe ceilalți. Sistemul de clasificare al lui Bloom oferă o scuză aparent științifică pentru metoda inexplicabilă a pedagogilor progresiști.

Unul dintre principiile teoriei instruirii centrate pe elev este că elevii ar trebui să aleagă ceea ce doresc să învețe, pe baza propriilor interese. Teoria afirmă, de asemenea, că profesorii ar trebui să-și educe elevii numai în ceea ce îi interesează pe aceștia. 

A face elevii să învețe într-un mod plăcut este ceea ce și-ar dori fiecare profesor, dar copiii au cunoștințe și  experiență limitate și nu pot să discearnă ce este important să învețe și ce nu este. Deși există diferite metode de instruire, profesorii trebuie să-și asume responsabilitatea pentru a-i îndruma pe elevi, astfel încât aceștia să-și poată lărgi sfera de interes și să-și extindă viziunea și înțelegerea. Simpla satisfacere a intereselor superficiale ale elevilor, așa cum preconizează instruirea “centrată pe elev”, încurajează o infantilizare permanentă.

Studiile au constatat, că în societatea americană există o tendință ca adulții să rămână într-o stare de adolescență o perioadă mai lungă de timp comparată cu alte populații. Academia Națională de Științe, Inginerie și Medicină a definit adolescența în 2002 ca fiind perioada cuprinsă între 12 și 30 de ani. Cercetările susținute de Fundația MacArthur au mers chiar mai departe și au spus că pe baza markerilor tradiționali ai maturității, o persoană în zilele noastre nu poate fi considerată adultă până la vârsta de 35 de ani. ^[20]Diane West, Moartea adulților: Cum oprirea dezvoltării americane trage în jos civilizația occidentală (New York: St. Martin’s Press, 2008), ediția Kindle. Sistemul educațional și mass-media poartă responsabilitatea pentru această adolescență extinsă, în care s-au regăsit mulți adulți.

Una dintre scuzele oferite de educatorii progresiști pentru scăderea cerințelor de predare este că, având în vedere numărul mai mare de înscrieri în școli secundare și postliceale, precum și faptul că elevii provin din întreaga societate, nivelul mediu de performanță nu mai poate fi la fel de ridicat ca în trecut. Aceasta este o înțelegere greșită. Într-o societate democratică obiectivul școlarizării publice este de a le permite celor care altfel nu ar avea mijloacele de a primi o educație, să o primească acum, nu de a reduce standardele academice – ceea ce face ca educația tuturor să aibă de suferit. Progresismul susține că ar trebui înlocuite materiile clasice „inutile”, precum limba greacă și latină, cu materii mai contemporane, dar adevărul este că majoritatea școlilor nu introduc cursuri de înaltă calitate utile pentru viața modernă, precum cursuri aprofundate de matematică, economie și istorie modernă. Reformele programelor școlare și metodelor de predare susținute de profesorii progresiști înșală atât elevii care nu sunt încă bine informați, cât și părinții care lasă școala să decidă, profesorii și așa-numiții experți.

Unele metode propuse de educația progresistă sunt utile atunci când sunt aplicate unor subiecte și domenii de învățare. Cu toate acestea, prin observarea mișcării educației progresiste, a contextului și rezultatelor sale specifice, devine clar că educația progresistă se află în opoziție cu educația tradițională, producând mutații educației și, în cele din urmă ducând la ruinarea elevilor.

c. Ruinarea caracterului moral al studenților

Pe 20 aprilie 1999, doi elevi de la liceul Colombine din Colorado au ucis 12 colegi de clasă și un profesor și au rănit mai mult de douăzeci de oameni într-un masacru atent planificat. Tragedia a șocat națiunea. Oamenii se întrebau, de ce doi studenți ar efectua un astfel de atac cu sânge rece, ucigându-și colegii de clasă și un profesor pe care îl cunoșteau de ani de zile.

Prin compararea fenomenelor sociale din diferite perioade istorice, educatorii au observat că până în anii ’60, problemele cu comportamentul studenților americani erau minore – întârzierea la clasă, vorbitul în clasă fără permisiune sau mestecarea gumei. După anii ’80, au apărut probleme mai grave, precum consumul excesiv de alcool, abuzul de droguri, sexul premarital, sarcina, sinuciderea, activitatea în bandă sau chiar împușcăturile nediscriminatorii, a căror frecvență a crescut după Columbine. Aceste tendințe descendente constituie o îngrijorare pentru milioane de oameni din Statele Unite și din alte țări, dar puțini știau adevăratele rădăcini ale acestei evoluții și nimeni nu putea prescrie un tratament adecvat pentru aceste tulburări.

Distorsiunea și spirala descendentă a standardelor morale ale tineretului american nu sunt accidentale.

Ateismul și evoluția

Fred Schwarz, un pionier al activismului anticomunist, a observat: “Cele trei principii de bază ale comunismului sunt ateismul, evoluția și determinismul economic. ^[21]Fred Schwartz și David Noebel, Puteți încă să aveți încredere în comuniști … să fie comuniști (și socialiști, statisticieni și progresiști) (Manitou Springs, CO: Crusade … Continue reading Toate cele trei elementele cheie ale ideologiei comuniste au fost adoptate de școlile publice americane.

Divinul a creat omenirea și a stabilit standardele morale care ar trebui să reglementeze viața umană. Credința în divinitate pune bazele morale ale societății și stă la baza existenței lumii umane. Comunismul a răspândit cu forța ateismul și teoria evoluției în școli ca mijloc de distrugere a moralității. Acest lucru este de așteptat în statele comuniste, precum China și fosta Uniune Sovietică, dar în Statele Unite aceasta a fost realizată în mod ascuns.

Sub pretextul separării bisericii de stat, cei de stânga se opun învățării creaționismului în școlile publice americane, în timp ce, pe de altă parte, promovează teoria evoluției. Acest tip de educație conduce în mod inevitabil la o scădere a numărului celor cu convingeri religioase, deoarece copiii sunt îndoctrinați cu ideea că teoria evoluției este un adevăr științific care nu trebuie pus la îndoială.

Începând cu anii ’60, instanțele din Statele Unite au suprimat studiul Bibliei în școlile publice, de asemenea, sub pretextul separării bisericii de stat. O instanță a decis în 1981 că studenții își puteau exercita libertatea de exprimare cu excepția cazului în care discursul lor era o rugăciune, caz în care acesta devenea neconstituțional.^[22]Stein v. Oshinsky, 348 F.2d 999 (2 Cir. 1965); Collins v. Chandler Unified School District et al., Collins v. Chandler Districtul Școlar Unificat și colab., 644 F.2d 759 (9th Cir. 1981).

În 1987, elevilor din școlile publice din Alaska li s-a spus să nu folosească cuvântul “Crăciun” (Christmas în engleză – n.t) deoarece conține cuvântul “Christ” (Hristos). De asemenea, li s-a spus că nu pot face schimb de felicitări sau cadouri tradiționale de Crăciun. În 1987, un tribunal federal din Virginia a hotărât că publicațiile care promovau mișcarea pentru drepturile homosexualilor puteau fi distribuite într-un campus liceal, însă publicațiile religioase au fost interzise. În 1993, un profesor de muzică de la o școală elementară din Colorado Springs a fost împiedicat să predea colinde de Crăciun din cauza presupuselor încălcări ale separării bisericii de stat. ^[23]John Taylor Gatto, The Underground History of American Education: A Schoolteacher’s Intimate Investigation Into the Problem of Modern Schooling – Istoria subterană a educației … Continue reading

Materialele didactice și de testare din Statele Unite au suferit o revizuire extinsă datorită orientării ateiste a sistemului educațional, combinată cu decenii de corectitudine politică. În 1997, Diane Ravitch, istoric al educației, a fost membră a Consiliului Național de Conducere a Evaluării, care a administrat testele federale din școli. Ea a observat că unele pasaje din testele de citire au fost scoase de editori pentru a elimina referințele la bărbații albi ca fiind eroi sau orice referințe la creștinism. Maxima “Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută pe ei înșiși” a fost schimbată în “Oamenii ar trebui să încerce să rezolve lucrurile singuri ori de câte ori este posibil”. ^[24]Diane Ravitch, “Educația după războaiele culturale“, Dædalus 131, nr. 3 (vara 2002), 5-21.

Pe de o parte, sistemul de învățământ public american a expulzat credința în Dumnezeu din școli sub pretextul separării bisericii de stat. Pe de altă parte, evoluționismul, cu fisurile lui nerezolvate, a fost considerat un adevăr evident, care trebuie insuflat copiilor care nu erau pregătiți mental și nu se puteau apăra. Copiii tind să creadă în autoritatea profesorilor lor.

Părinții cu convingeri religioase își învață copiii să-i respecte pe ceilalți, dar copiii cărora li se insuflă teoria evoluției pot contesta educația religioasă dată de părinți. Cel puțin, ei nu vor mai acorda prea multă atenție îndrumărilor religioase ale părinților lor. Rezultatul este acela că educația îi îndepărtează pe copii de părinții cu convingeri religioase. Aceasta este cea mai dificilă problemă cu care se confruntă familiile cu convingeri religioase atunci când vine vorba de educația copiilor lor și este cel mai malefic aspect al sistemului de educație antitetică.

Ideologia comunistă

Capitolul 5 al acestei cărți ilustrează natura corectitudinii politice: funcționează ca poliția gândirii comuniste, folosind un set de standarde politice distorsionate pentru a înlocui standardele morale autentice. Din anii ’30, corectitudinea politică a jucat rolul dominant în sistemul educațional american. Atunci când este pus în practică, îmbracă diverse forme, dintre care unele sunt extrem de înșelătoare.

E. Merrill Root, autorul cărții “Brainwashing in the High Schools: An Examination of Eleven American History Manuals” (Spălarea creierului în licee: o examinare a unsprezece manuale de istorie americană), publicată în 1958, a efectuat cercetări în unsprezece seturi de materiale didactice de istorie folosite în Illinois între anii 1950 și 1952 și a constatat că acestea au caracterizat istoria americană drept istoria luptei de putere între bogați și săraci, între puținii privilegiați și cei defavorizați. Aceasta este esența determinismului economic marxist. ^[25]E. Merrill Root, Brainwashing in the High Schools: An Examination Of Eleven American History Manuals – Spălarea creierelor în licee: O examinare a unsprezece manuale de istorie americană … Continue reading

În 2013, un district școlar din Minnesota a adoptat un proiect numit All for All (Toți pentru Toți), care se concentrează pe predarea inegalității rasiale și de venit. Această ideologie atribuie performanța slabă a elevilor pe discriminarea rasială sistemică sau a veniturilor. Proiectul a cerut ca toate activitățile didactice să se bazeze pe promovarea egalității rasiale și a veniturilor și că numai profesorii și personalul care sunt profund conștienți de problemele asociate cu aceste inegalități să fie angajați.

Implementarea proiectului a fost făcută pentru copii începând de la grădiniță și până la clasa a XII-a. Clasele a X-a de engleză s-au concentrat asupra temelor legate de colonizare și migrație precum și asupra construcțiilor sociale ale rasei, clasei și genului. Cadrul educațional pentru clasa a XI-a susținea: “Până la sfârșitul anului, veți fi învățat cum să aplicați literaturii lentilele marxiste [sic], feministe, post–coloniale [și] psihanalitice”. ^[26]Katherine Kersten, „Inside a Public School Social Justice Factory” –“În cadrul fabricii de justiție socială a școlii publice“, Washington Examiner, 1 februarie 2018, … Continue reading

În iulie 2016, California a adoptat un nou cadru pentru științe sociale în școlile elementare și secundare. Cadrul original educațional avea deja o tendință de stânga, ceea ce a făcut ca acesta să pară și mai mult propagandă ideologică de stânga. Conținutul pe care trebuie pus accentul la cursurile de istorie și științe sociale – precum spiritul fondator al Statelor Unite și istoria sa militară, politică și diplomatică – a fost diluat sau ignorat. Dimpotrivă, contracultura din anii ’60 a fost accentuată cu pasiune până la punctul în care să pară că aceasta este principiul fondator al națiunii. Programa școlară manifestă, de asemenea, un cadru clar anti-tradițional în ceea ce privește sexul și familia.

Să luăm de exemplu, manuale de clasa a unsprezecea. Noua programă pretinde că se concentrează asupra mișcărilor drepturilor raselor, tribale și religiilor minoritare, precum și asupra femeilor și lesbienelor, homosexualilor, bisexualilor și transsexualilor (LGBT) americani. De fapt, religiile erau rareori menționate, însă există multe materiale despre minoritățile sexuale. În special, grupurile LGBT au fost primele incluse, ocupând o parte importantă a orelor de istorie din clasa a XI-a. Părțile despre LGBT au fost scrise într-un ton care susține în mod clar “eliberarea sexuală”. De exemplu, într-o discuție despre SIDA, s-a sugerat că teama oamenilor de SIDA a cauzat declinul mișcărilor pentru drepturile civile și a mișcărilor de eliberare sexuală. ^[27]History Social Science Framework – Cadru istoric social-științific (adoptat de Consiliul de stat al statului California, iulie 2016, publicat de Departamentul pentru Educație din California, … Continue reading

Conținutul despre sex a ocupat mai multe capitole și înlocuiește un alt tip de conținut căruia tinerii ar trebui să-i acorde mult mai multă atenție. De exemplu, la cursul despre Primul Război Mondial, elevii află cu greu despre rolul critic jucat de armata americană, însă, ei învață că soldații americani se bucurau de obiceiurile sexuale europene mai permisive. ^[28]Ibidem 391. Acest cadru stângist este plin de distorsiuni și părtiniri și îi îndrumă pe elevi să-și urască propria țară. Deși programa a fost adoptată numai în statul California, impactul acestei abordări s-a resimțit la nivel național.

d. Manipularea psihologică

O altă modalitate prin care moralitatea elevilor a fost coruptă este condiționarea psihologică, folosită pentru a injecta elevilor relativismul moral.

În 1978, sute de părinți și profesori au participat la audieri pentru Amendamentul privind Protecția Drepturilor Elevilor, o lege federală care acordă anumite drepturi părinților elevilor minori cu privire la sondajele care pun întrebări cu caracter personal. Mărturiile din cadrul audierilor au totalizat peste 1300 de pagini. Activista conservatoare Phyllis Schlafly a rezumat subiectele descrise în mărturii, inclusiv utilizarea “educației ca terapie” în cartea ei “Abuzul copiilor în clasă”, publicată în august 1984. Spre deosebire de educația tradițională, care are drept scop transmiterea cunoștințelor, educația ca terapie se concentrează pe schimbarea emoțiilor și atitudinilor elevilor. Acest tip de educație utilizează învățământul pentru a supune copiii la jocuri psihologice. Îi face să completeze sondaje privind problemele personale și le cere să ia decizii adulte, cântărind chestiuni precum sinuciderea și crima, căsătoria și divorțul, avortul și adopția. ^[29]Phyllis Schlafly, ed., Child Abuse in the Classroom – Abuzul copiilor în clasă (Wheaton, IL: Crossway Books, 1984), 13.

De fapt, astfel de cursuri nu au fost create pentru sănătatea psihologică a studenților. Ele au fost menite să schimbe valorile morale ale elevilor prin condiționarea psihologică.

Psihologie și educație

Învățământul modern se bazează în mare măsură pe filosofie și psihologie. Pe lângă educația progresistă a lui John Dewey, alte teorii care au avut un impact semnificativ asupra sistemului de educație din SUA includ psihanaliza lui Sigmund Freud, psihologia umanistă a lui Carl Rogers și teoria critică a Școlii de la Frankfurt, care combină teoriile lui Marx și Freud. Herbert Marcuse, un teoretician al Școlii de la Frankfurt, a cerut eliminarea tuturor inhibițiilor, astfel încât tinerii să-și poată da frâu liber instinctului natural și să-și satisfacă capriciile personale. ^[30]Herbert Marcuse, Eros and Civilization: A Philosophical Inquiry Into Freud – Eros și civilizația: o cercetare filosofică a lui Freud (Boston: Beacon Press, 1966), 35. Acest fel de gândire a ajutat la accelerarea nașterii contraculturii anilor ’60.

Influențat profund de școlile de psihologie menționate mai sus, primul director general al Organizației Mondiale a Sănătății, psihiatrul canadian, Brock Chisholm, a propus o teorie șocantă: pentru a elibera un individ de durerea psihologică, moralitatea și conceptul de bine și rău trebuie neutralizate. El a spus într-o prelegere din 1946:

„Care denaturare psihologică de bază se poate găsi în fiecare civilizație despre care știm ceva? Trebuie să fie o forță care descurajează abilitatea de a vedea și de a recunoaște fapte evidente […] care produc inferioritate, vinovăție și teamă […] Singura forță psihologică capabilă să producă aceste perversiuni este morala, conceptul de bine și rău. […]

Am fost foarte lenți să redescoperim acest adevăr și să recunoaștem că inferioritatea, vinovăția și teamă – cunoscute în mod obișnuit drept “păcat” – ca fiind inutile și impuse artificial, și cu care ne-am chinuit aproape toți și care produc o mare parte din inadaptabilitatea socială și nefericirea din lume. […] 

Dacă rasa trebuie eliberată de povara mutilantă a binelui și a răului, atunci psihiatrii trebuie să-și asume responsabilitatea inițială.” ^[31]Brock Chisholm, citat de BK Eakman în Clonarea minții americane: Eradicarea moralității prin educație (Lafayette, Louisiana: Huntington House Publishers, 1998), 109.

Chisholm a declarat război moralității. Aparent influențat de Chisholm, psihologul umanist Carl Rogers a inventat clase de “clarificare a valorilor” care au servit scopurilor eradicării valorilor tradiționale și a conceptelor de bine și rău.

În cele din urmă, relativismul moral al lui Dewey, respingerea inhibițiilor de către Școala de la Frankfurt și teoriile psihologice ale lui Chisholm au acționat împreună pentru a ataca și a submina valorile tradiționale. Acestea au distrus fortificațiile morale ale școlilor publice din Statele Unite.

Relativismul moral

Americanii care au frecventat școli la sfârșitul anilor ’70 ar trebui să-și amintească un scenariu imaginar pe care mulți profesori l-au expus în clasă, care decurge după următorul scenariu: pe măsură ce o navă se scufundă, căpitanul, câțiva copii, o femeie însărcinată și un bărbat homosexual au urcat într-o barcă de salvare. Barca era supraîncărcată și o persoană trebuia să fie scoasă din ea. Profesorii au cerut elevilor să dezbată și să decidă cine ar trebui să coboare din barcă, renunțând la viața sa. Apoi profesorul nu a comentat și nu a judecat opiniile elevilor.

Această poveste a fost folosită adesea în clasele de clarificare a valorilor care au apărut în anii ’70. Pe lângă faptul că au fost folosite pentru clarificarea valorilor, clasele au fost utilizate pentru educația afectivă, pentru programul de prevenire a consumului de droguri, Lions Quest, și pentru educația sexuală.

William Kilpatrick, autorul cărții din 1993 “Why Johnny Can’t Tell Right From Wrong: And What We Can Do About It“ – “De ce Johnny nu poate distinge între bine și rău: Și ce putem face”, a descris că aceste clase “au transformat dezbaterile din sala de clasă în ‘coride’ în care părerile sunt dezbătute în toate felurile, dar nu se ajunge la nicio concluzie”. Kilpatrick a scris: 

“Rezultatul este că, în sălile de clasă, profesorii au acționat precum gazdele unui talk-show, iar subiectele recomandate pentru discuție au fost meritele schimbului de soții, ale canibalismului și ale învățării copiilor să se masturbeze… Pentru elevi, a însemnat o confuzie totală cu privire la valorile morale: învățarea să pună la îndoială valori pe care abia le-au dobândit, renunțarea la valorile învățate acasă și concluzia că problemele de bine și rău sunt mereu subiective. A creat o generație de analfabeți morali: studenți care își cunosc propriile sentimente, dar nu-și cunosc cultura”. ^[32]William Kilpatrick, De ce Johnny nu poate distinge între bine și rău și ce putem face pentru el (New York: Simon & Schuster, 1992), 16-17.

Thomas Sowell a înțeles că aceste sesiuni au folosit aceleași tehnici utilizate de țările totalitare pentru spălarea creierului. Aceste tehnici includ următoarele:

1. Stresul emoțional, șocul sau desensibilizarea pentru a distruge atât rezistența intelectuală cât și emoțională;
2. Izolarea fizică sau emoțională de sursele familiare de sprijin emoțional;
3. Examinarea valorilor preexistente, adesea prin manipularea presiunii din partea colegilor;
4. Lipsirea persoanei de apărarea obișnuită, precum rezerva, demnitatea, simțul vieții private sau posibilitatea de a refuza participarea;
5. Recompensarea acceptării noilor atitudini, valori, și credințe – o recompensă poate fi pur și simplu eliberarea de presiunile exercitate asupra celor care rezistă sau poate lua o altă formă simbolică sau tangibilă ^[33]Thomas Sowell, În cadrul educației americane, 36.

Sowell subliniază că sesiunile îi încurajează pe elevi să se revolte împotriva valorilor morale tradiționale predate de părinți și de societate. Clasele au fost conduse într-un mod neutru sau “fără judecăți de valoare”. Cu alte cuvinte, profesorul nu face distincția între bine și rău, ci caută ceea ce simte că este potrivit pentru un individ. Accentul său “este pus pe sentimentele individului, mai degrabă decât pe cerințele unei societăți funcționale sau pe cerințele unei analize intelectuale”. ^[34]Ibid., 48.

“Educația despre moarte” și educația pentru prevenirea consumului de droguri

În septembrie 1990, canalul de televiziune ABC a difuzat un program care i-a îngrijorat profund pe spectatori. În acest program, o școală a dus elevii la o morgă ca parte a noului lor program de “educație despre moarte”. Elevii au văzut și au atins cadavrele. ^[35]“Moartea în clasă“, 20/20, Rețeaua ABC, 30 august 1991, https://www.youtube.com/watch?v=vbiY6Fz6Few

Activitățile obișnuite în cadrul cursurilor de educație despre moarte includ solicitarea ca elevii să-și scrie epitafele, să-și aleagă propriile sicrie, să-și organizeze propria înmormântare și să-și scrie propriul necrolog. Studenților le-au fost puse următoarele întrebări:

– “Cum vei muri?”

– “Când vei muri?”

– “Ai cunoscut vreodată pe cineva care a suferit o moarte violentă?”

– “Când a fost ultima dată când ai fost îndoliat? Ai plâns sau ți-ai dus durerea în tăcere? Ai plâns singur sau cu altcineva?

-“Crezi în viața după moarte?” ^[36]Sowell, În cadrul educației americane, 38.

Desigur, aceste întrebări nu au nimic de-a face cu studiul. Ele sunt concepute pentru a cerceta atitudinea elevilor față de viață, credințele religioase și personalitățile lor. Unele întrebări vizează declanșarea anumitor reacții și pot avea un impact negativ asupra adolescenților.

Se spune că educația despre moarte poate ajuta elevii să aibă atitudinea corespunzătoare în fața morții. Cu toate acestea au fost înregistrate sinucideri ale adolescenților care au luat parte la aceste cursuri. Pentru același program din 1990, ABC a intervievat o elevă de la liceul Columbine, care a spus că planurile sale de sinucidere erau direct legate de educația despre moarte pe care a primit-o acolo. Ea a spus că orele de clasă au făcut ca moartea să pară plină de farmec, „foarte interesantă [și] foarte atrăgătoare”. ^[37] „Moartea în clasă”. Deși nu a fost stabilită o relație de cauzalitate, este cu siguranță rezonabil ca părinții să suspecteze și să se teamă că expunând elevii imaturi psihologic la informații despre moarte și sinucidere, unii elevi tind să dezvolte depresie și deznădejde, care ar putea contribui la comiterea sinuciderii.

Educația pentru prevenirea consumului de droguri a devenit, de asemenea, foarte populară în școli. Cu toate acestea, în 1976, un studiu de patru ani privind  un curs de educație de prevenire a consumului de droguri, numit “Decide” a constatat că elevii din grupul care a urmat cursul și-au început consumul de droguri mai devreme și au consumat mai mult droguri decât grupul de control care nu a urmat cursul.

Atât în ​​1978, cât și în 1985, profesorul Stephen Jurs a condus un proiect de cercetare care compara rata fumatului și a abuzului de droguri în rândul elevilor care au urmat un curs de stimă de sine numit Quest și al celor care nu au făcut-o. Cursul a fost conceput pentru a ajuta studenții să ia decizii înțelepte și sănătoase, dar rezultatele au arătat contrariul – participarea la curs a fost urmată de o creștere a experimentării drogurilor. Cei care nu au participat la acest curs au menținut o rată constantă sau mai scăzută a fumatului și abuzului de droguri. ^[38]Kilpatrick, De ce Johnny nu poate distinge între bine și rău și ce putem face pentru el, 32.

Nici educația despre moarte, nici educația pentru prevenirea consumului de droguri nu au generat rezultatul scontat, deci care este scopul real? Scopul era acela de a contamina copiii.

Copiii sunt foarte curioși, dar au o bază morală imatură. Conținutul nou și ciudat le stimulează curiozitatea și îi poate conduce pe o cale întunecată. În același timp, o astfel de educație tinde să desensibilizeze elevii și îi face să considere violența, pornografia, teroarea și decadența morală ca fiind pur și simplu ceva normal în viață. De asemenea, toleranța lor față de rău crește. Întregul exercițiu face parte dintr-un plan nefast de a folosi arta, violența și pornografia pentru a induce declinul moral.

Educație sexuală pornografică

Atât în ​​Orient cât și în Occident, sexul a fost, în mod tradițional, un subiect tabu în public. Conform celor două tradiții, Divinitatea a stabilit că comportamentul sexual ar trebui să aibă loc numai în cadrul căsătoriei. Toate celelalte forme de comportament sexual sunt considerate promiscui și păcătoase și violează standardele divine ale moralității. Acest lucru face sexul și căsătoria inseparabile, iar sexul nu poate fi o chestiune de dezbatere publică într-o societate care funcționează în mod corespunzător. În societatea tradițională, tinerii primeau doar educație în anatomie și nu era nevoie de educația sexuală din zilele noastre.

Conceptul modern de educație sexuală a fost introdus pentru prima oară de marxistul Gyorgy Lukács, fondatorul Școlii de la Frankfurt, o școală de teorie și filozofie socială. Scopul său a fost de a răsturna complet valorile occidentale tradiționale. În 1919, Lukács era comisarul poporului pentru educație și cultură în regimul bolșevic maghiar. El a dezvoltat un program radical de educație sexuală care îi învață pe elevi despre “iubirea liberă, despre relațiile sexuale și despre cât de învechită e căsătoria”. 

În Statele Unite, Alfred Kinsey, finanțat de fundațiile Rockefeller, și-a publicat bestsellerurile “Rapoartele Kinsey“ – două cărți intitulate Sexual Behavior in the Human Male (Comportamentul sexual al bărbaților) și Sexual Behavior in the Human Female (Comportamentul sexual al femeilor), la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950. În cercetările sale – care au fost discreditate între timp – el a folosit pedofili pentru a efectua experimente sexuale pe sugari și copii. Ideea lui Kinsey conform căreia copiii sunt „ființe sexuale” de la naștere și trebuie educați explicit în toate formele de activitate sexuală este fundamentul educației sexuale moderne. ^[39]Judith A. Reisman și colab., Kinsey, Sex and Fraud: The Indoctrination of a People (Lafayette, LA: Lochinvar-Huntington House, 1990).

Revoluția sexuală a anilor ’60 a anihilat aceste valori tradiționale occidentale. Ratele bolilor cu transmitere sexuală și a sarcinilor în rândul adolescentelor au început să crească rapid. În aceste condiții, cei care au dorit să rezolve aceste probleme sociale au promovat educația sexuală. Dar într-un sistem educațional care se abătuse deja de la învățăturile morale tradiționale, educația sexuală a tratat actul sexual ca fiind deconectat de la căsătorie și a pus accentul pe siguranță (prevenirea bolilor și a sarcinii) – urmând astfel modelul Lukács pentru educație sexuală care ignoră toate aspectele morale ale activității sexuale.

Această formă de educație a devenit un instrument pentru distrugerea tineretului. Elevii au fost, de asemenea, expuși la comportamentul homosexual, extramarital și promiscuu, normalizând un astfel de comportament. Rezultatul acestor lucruri a fost că tânăra generație se răsfață în ceea ce ei cred că este libertate, dar în realitate este o cale care se abate de la standardele stabilite de divinitate. Acest tip de educație sexuală care începe în școala primară a distrus deja valorile tradiționale ale familiei, responsabilitatea individuală, dragostea, castitatea, onoarea, auto-controlul, fidelitatea și multe altele.

Forma progresistă a educației lui John Dewey de “învățare prin practică” este un instrument convenabil pentru marxiști.

În SUA, programul de educație sexuală “Focus on Kids” (Concentrați-vă pe copii), promovat pe scară largă de către Centrele pentru Controlul și Prevenirea Bolilor (CCPB), recomandă profesorilor să organizeze elevii să concureze în “cursa prezervativului”. Fiecare elev trebuie să pună un prezervativ pe o jucărie sexuală pentru adulți și apoi să îl scoată. Câștigă cel care se termină mai repede. ^[40]Robert Rector, “Când sexul Ed devine porno 101,” Fundația Heritage, 27 august 2003, https://www.heritage.org/education/commentary/when-sex-ed-becomes-porn-101 Într-un alt exercițiu “Focus on Kids”, profesorul îi instruiește pe elevi să se gândească la modalități de a fi intim. Fii mândru! Fii responsabil! este un alt program de educație sexuală care are sprijinul CCPB și este promovat de Planned Parenthood și alte organizații. Programul cere studenților să joace roluri — de exemplu pretinzând că sunt două eleve care discută despre o relație sexuală mai sigură împreună. ^[41] Ibidem. Pentru majoritatea oamenilor care au încă valori tradiționale în inimile lor, este dificil să facă distincția între această presupusă educație și pornografia infantilă.

Principalul promotor al acestui program, Planned Parenthood, este cel mai mare furnizor de educație sexuală și cărți pe această temă din Statele Unite și are filiale în multe țări din întreaga lume. De asemenea, promovează dreptul la avort. Organizația a fost fondată în 1921 sub numele Liga Națională de Control al Nașterii. Fondatorul ei, Margaret Sanger, a fost o socialistă progresistă care a călătorit în Rusia lui Stalin unde și-a consolidat credința în eugenie (ameliorarea patrimoniului genetic al grupurilor umane – n.trad.). „Ar trebui să eliminăm familiile care au adus și care aduc încă multe daune sociale și rasiale”, a spus ea într-un draft de articol. Ea a fost, de asemenea, o promotoare puternică a mișcării de eliberare sexuală. Este înregistrată spunând că aventurile extraconjugale “o eliberează cu adevărat”. ^[42]Margaret Sanger, așa cum este citat de Norman K. Risjord în Representative Americans: Populists and Progressives (Lanham, MD: Rowman & Littlefield Publishers, 2004), 267 Ea chiar și-a sfătuit nepoata de șaisprezece ani să se angajeze frecvent în relații sexuale, spunând că “de trei ori pe zi, este optim”. ^[43]Margaret Sanger, așa cum este citat de Madeline Gray în Margaret Sanger (New York : Penguin Adult Hc / Tr, 1979), 227-228.

Manualul de educație sexuală “Perfect normal” a fost tradus în 21 de limbi diferite și s-a vândut în peste un milion de exemplare în întreaga lume. Cartea a folosit aproape o sută de desene nud pentru a descrie diverse poziții, sentimente și senzații fizice atât normale, cât și anormale, ale masturbarii între sexe opuse și homosexuali, precum și metode de control ale nașterii și avortul. Autorul declară că copiii au dreptul să cunoască toate aceste informații. ^[44]Rebecca Hersher, „Poate fi „perfect normală”, dar este, de asemenea, interzisă frecvent”, National Public Radio, 21 septembrie 2014, … Continue reading Tema principală a cărții este că această varietate de comportamente sexuale este „perfect normală” și că nimeni nu ar trebui să fie judecat pentru aceasta.

Într-un manual de educație sexuală care este utilizat pe scară largă în licee, autorul le spune copiilor, că unele religii cred că sexul în afara căsătoriei este un păcat și spune: “Va trebui să vă decideți singuri cât de importante sunt aceste mesaje pentru voi”. ^[45]Kilpatrick, De ce Johnny nu poate distinge între bine și rău și ce putem face pentru el, 53. Pentru a rezuma, această concepție despre lume spune în esență că toate valorile sunt relative și că elevii pot decide singuri ce este bine și rău.

Astăzi, școlile publice din Statele Unite au în principiu două tipuri de cursuri de educație sexuală. Unul dintre ele, promovat puternic de organizațiile profesorilor, a fost deja descris anterior: programa completă a educației sexuale, care include educația despre comportamentul sexual, contraceptive, prevenirea bolilor cu transmitere sexuală și așa mai departe. Celălalt tip îi învață pe tineri să-și controleze dorința sexuală, nu vorbește despre contracepție și încurajează abstinența sexuală până la căsătorie.

Este incontestabil faptul că moralitatea societății, în special atitudinea generalizată față de sex, a deviat mult de la moralitatea tradițională bazată pe credință. Mass-media și Internetul sunt pline de conținut pornografic, care conduce copiii la marginea abisului. În domeniul educațional curent, controlat de ateism, majoritatea școlilor publice care urmează “neutralitatea valorilor” nu doresc sau nu îndrăznesc să-i învețe pe copii că sexul în afara căsătoriei este imoral și nici nu îi învață pe copii să diferențieze binele de rău pe baza principiilor morale tradiționale.

Educația sexuală continuă să fie un subiect care încinge spiritele în societate. Există numeroase argumente din diferite sectoare ale societății cu privire la problema protecției în activitatea sexuală, care se concentrează pe sarcina adolescentină și pe rata bolilor cu transmitere sexuală. Cu toate acestea, faptul că școlile îi învață pe adolescenți despre comportamentul sexual, va crește în mod evident rata sexului în afara căsătoriei, ceea ce încalcă moralitatea sexuală tradițională. Chiar dacă nu există sarcini în rândul adolescentelor sau boli cu transmitere sexuală, asta înseamnă că este în regulă pentru adolescenți să fie promiscui? Cu o atitudine din ce în ce mai decadentă față de comportamentul sexual, comunismul și-a atins scopul de a distruge moralitatea umană.

Stima de sine si egoismul

Începând cu anii ’60, o nouă dogmă a fost promovată foarte mult în domeniul educațional al SUA care este responsabilă pentru o mare scădere a calității educaționale: cultul “stimei de sine”. La suprafață, stima de sine ar trebui să se refere la un sentiment de încredere și de respect de sine, care decurge din abilitățile și realizările proprii. Cu toate acestea, stima de sine promovată în școlile din SUA este ceva complet diferit.

În cartea sa “Programa de a te simți bine: Prostirea copiilor americani în numele stimei de sine”, cercetătorul în educație Maureen Stout scrie despre un fenomen foarte frecvent în școlile americane actuale: elevii se îngrijorează de notele lor, dar nu le pasă ce au învățat sau cât efort au depus în acest proces. Pentru a satisface pretențiile elevilor de a avea note mai bune, cadrele didactice sunt obligate să reducă dificultatea examenelor și cerințele impuse elevilor. Dar acest lucru are ca rezultat doar scăderea eforturilor academice ale elevilor cu performanțe slabe.

Stout afirmă că par a fi obișnuiți cu fenomenul și chiar cred că școala ar trebui să fie ca un uter: izolată față de lumea exterioară, astfel încât elevii să obțină confort emoțional și nu dezvoltare intelectuală sau rezistență. Se pare că, se pune accentul pe sentimentele elevilor, nu pe maturizarea lor în general. ^[46]Maureen Stout, Curriculum-ul bun-simțului: Prostirea Copiilor Americii în numele stimei de sine (Cambridge, MA: Da Capo Lifelong Books, 2000), 1–3.

După cum subliniază mulți observatori, dogma stimei de sine confundă cauza și efectul. Stima de sine este rezultatul efortului, nu o precondiție pentru succes. Cu alte cuvinte, senzația de bine nu duce la succes, dar o persoană se simte bine după ce a avut un succes.

Această concepție greșită a stimei de sine este un produs secundar al stilului psihoterapeutic de educație din anii ’60, care este în plină expansiune. Educația psihoterapeutică a dus la îndoctrinarea unui număr mare de tineri cu un sentiment de victimizare și că totul le aparține. Stout prezintă mentalitatea comună în limbajul zilnic: “Vreau să fac ceea ce vreau, cum vreau și când vreau și nimic și nimeni nu mă va opri”. ^[47]Ibidem., 17.

Educația americană exagerează ideile de libertate și egocentrism în numele stimei de sine sentimentală. Acest tip de educație produce o generație de tineri care nu apreciază moralitatea și nu își asumă responsabilități. Lor le pasă doar de propriile sentimente și nu de sentimentele altora. Ei urmăresc plăcerea, dar încearcă să evite efortul, sacrificiul și suferința. Acest lucru a semănat haos în moralul societății americane.

e. Infiltrarea în educație

Controlul asupra învățământului secundar și primar american

Mult timp după înființarea Statelor Unite, guvernul federal nu a fost implicat în educație. Deciziile erau lăsate guvernării fiecărui stat. Guvernul federal a înființat Departamentul de Educație (DE) în 1979. De atunci, jurisdicția Departamentului de Educație (DE) s-a extins. În prezent, puterea pe care o are față de strategiile educaționale și distribuția bugetelor educaționale depășește cu mult puterea pe care o avea anterior. Părinții, districtele școlare și guvernele statelor care au avut un rol mai important în educație, sunt tot mai obligați să se conformeze ordinelor oficialilor guvernului federal. Părinții și districtele școlare și-au pierdut treptat puterea de a decide ce și cum se predă în școli.

Puterea în sine este neutră – cei care o exercită pot face bine sau rău. Centralizarea puterii în sine nu este neapărat un lucru rău. Este vorba despre modul în care persoana sau instituția își folosește puterea și care sunt obiectivele acesteia. Centralizarea puterii în educația americană a devenit o problemă majoră, dat fiind faptul că marxismul s-a infiltrat la toate nivelurile agențiilor guvernamentale, în special în birocrația centrală. În astfel de circumstanțe, odată ce a fost luată o decizie incorectă, impactul este amplu, iar câțiva indivizi cu o minte limpede, care mai rămân, nu o pot inversa singuri.

Așa cum a explicat scriitorul și fostul profesor Beverly K. Eakman, un rezultat al centralizării puterii în educația americană este că funcționarii responsabili de educație nu pot, într-o perioadă scurtă de timp, să vadă modul în care strategiile lor educaționale se dezvoltă istoric și cât de mare este impactul pe care îl pot avea pe termen lung. Deși unele rezultate pot ridica întrebări, majoritatea oamenilor nu au timpul, energia, resursele sau curajul să le investigheze pe cont propriu. Chiar dacă în unele cazuri există suspiciuni, fără alte piese ale puzzle-ului, ei nu pot face altceva decât să se supună supervizorilor lor. Apoi toată lumea devine parte dintr-o mașinărie gigantică. Este dificil pentru ei să vadă consecințele deciziilor lor asupra elevilor și a societății și, ca urmare, responsabilitatea lor morală este atenuată. ^[48]BK Eakman, Educând pentru “Noua Ordine Mondială” (Portland, Oregon: Halcyon House, 1991), 129. Comunismul poate profita de punctele slabe ale acestui sistem și poate distruge apărarea societății strat după strat.

Mai mult decât atât, colegiile profesorilor, editurile, organizațiile de acreditare educațională și instituțiile de acreditare a cadrelor didactice au un impact decisiv asupra educației și, prin urmare, toate au devenit ținte pentru infiltrare.

Rolul sindicatelor profesorilor

Capitolul 9 al acestei cărți discută despre modul în care comunismul manipulează și folosește sindicatele. Sindicatele profesorilor au devenit unul dintre factorii esențiali care stau la baza eșecului educației americane. Acestor sindicate nu le pasă de creșterea calității educației. În schimb, ele au devenit organizații profesionale care recompensează eșecul, protejează incompetența și sacrifică profesorii conștiincioși care încearcă să-și aducă o contribuție și care se dedică cu adevărat educației elevilor.

În articolul „How Teachers ‘Unions Handcuff Schools”, scriitorul și editorul revistei City Journal, Sol Stern, dă exemplul lui Tracey Bailey, fost profesor de știință la liceu și câștigător al Premiului Național al Profesorului Anului în 1993. În acel moment, șeful Federației Americane a Profesorilor (FAP) l-a sunat pe Bailey și i-a spus că este fericit că un membru al sindicatului a câștigat această prestigioasă onoare. Mai târziu, Bailey a renunțat la calitatea de membru și acum consideră că marile uniuni sindicale de profesori sunt motivul principal al eșecului educației publice americane. Bailey susține că sindicatele sunt pur și simplu grupuri de interese speciale care protejează status quo-ul și pilonii „unui sistem care recompensează prea des mediocritatea și incompetența”. ^[49]Sol Stern, “Cum sindicatele profesorilor încătușează școlile“, The City Journal, primăvara 1997, … Continue reading

Marile sindicate ale profesorilor americani sunt bine finanțate și au o influență imensă; sunt clasate printre cele mai puternice grupuri politice de lobby din țară și au devenit principalul obstacol care împiedică începerea unei reforme în cadrul sistemului de învățământ. De exemplu, Asociația Profesorilor din California, subordonată Federației Americane a Profesorilor, colectează fonduri bănești importante de la membrii săi pentru a impulsiona legislația și pentru a face donații politice.

În 1991, California a încercat să introducă Propunerea 174 în constituția statului, ceea ce ar fi permis familiilor să utilizeze voucherele școlare furnizate de guvernul de stat pentru a alege cele mai bune școli pentru copiii lor. Cu toate acestea, Asociația Profesorilor din California a blocat propunerea și chiar a amenințat școlile că o să le revoce contractul comercial cu o franciză de hamburgeri care donase 25.000 de dolari pentru a sprijini propunerea. ^[50]Troy Senik, “Uniunea sindicală cea mai rea din America: Cum Asociația Profesorilor din California a trădat școlile și a stricat statul”, City Journal, primăvara anului 2012 … Continue reading

Excluderea influenței familiei în educația copiilor

Unul dintre principalele obiective ale comunismului este acela de a separa copilul de părinți de îndată ce se naște și de-al încredința spre creștere comunității sau națiunii. Acest lucru nu este ușor de realizat, dar lucrurile se mișcă pe tăcute în această direcție.

În țările comuniste, elevii sunt încurajați să-și întrerupă relația cu părinții lor din clasa “burgheză”. În plus, timpul petrecut de copii la școală este extins printr-o educație axată pe examene, pentru a reduce impactul părinților asupra copiilor lor.

În țările occidentale se folosesc metode diferite pentru a exclude influența familiei în educația copiilor. Acestea includ maximizarea timpului elevilor la școală, reducerea vârstei minime pentru a merge la școală, împiedicarea copiilor să ia manuale și materiale de studiu acasă, și descurajarea elevilor de a discuta cu părinții lor despre subiectele controversate pe care le-au învățat în clasă.

Cursuri, precum Clarificarea Valorii, încearcă să separe elevii de părinții lor. Un părinte al unui elev care a luat cursul Quest a comentat: “Lăsau impresia că părinții erau întotdeauna puși într-o lumină nefavorabilă. Să spunem că povestea este despre un tată și despre fiul său; și tatăl este întotdeauna autoritar, întotdeauna prea strict, întotdeauna nedrept”. Deseori, semnificația ascunsă a acestor cursuri este că „părinții tăi nu te înțeleg, dar noi te înțelegem”. ^[51]Kilpatrick, De ce Johnny nu poate distinge între bine și rău și ce putem face pentru el, 39.

Uneori, din motive legale, elevii trebuie să aibă mai întâi consimțământul părinților de a participa la anumite activități. În astfel de ocazii, profesorii sau personalul administrativ al școlii folosesc adesea cuvinte înșelătoare sau ambigue pentru a face dificil ca părinții să înțeleagă în detaliu ce autorizează. Dacă părinții se plâng, autoritățile districtuale școlare sau conducerea școlii dispun de metode de soluționare a plângerilor: să amâne, să reducă responsabilitatea sau să facă minimul necesar. De exemplu, ar putea spune că părinții nu au cunoștințe pedagogice profesionale, că alte districte școlare fac același lucru, că numai familia ta se plânge, etc.

Majoritatea părinților nu au timp sau resurse pentru a se implica într-o dispută prelungită cu școala sau districtul școlar. În plus, în câțiva ani, elevul va absolvi școala. De obicei, părinții aleg să nu spună nimic. Dar, între timp, copilul este practic ținut ostatic de școală, iar părinții nu îndrăznesc să ofenseze autoritățile școlare. Atunci când părinții protestează împotriva practicilor școlare, autoritățile școlii îi pot eticheta drept extremiști, agresori, fanatici religioși, fasciști etc. Procedând astfel, autoritățile școlare îi descurajează pe alți părinți să ridice obiecții. ^[52]Samuel Blumenfeld și Alex Newman, Crimes of the Educators: How Utopians are Using Government Schools to Destroy America’s Children – Crimele Educatorilor: Cum folosesc utopiștii școlile de … Continue reading

Jargonul educațional înșelător și obscur

În prefața cărții sale “The Deliberate Dumbing Down of America” (“Planul deliberat de a prosti americanii”), Iserbyt subliniază că America este angajată într-un război secret, în care cei care pariază pe acest război folosesc instrumente sofisticate precum „dialectica hegeliană (puncte comune, consens și compromisuri)”, „gradualism (doi pași înainte; un pas înapoi)”și„ înșelăciune semantică (redefinirea termenilor pentru obținerea acordului fără înțelegerea fenomenului)”. ^[53]Iserbyt, Planul deliberat de a prosti, XVII.

Phillis Schlafly a scris despre acest fenomen. În prefața cărții sale “Abuzul copiilor în clasă”, ea a spus că în clasele de psihoterapie se folosește un set de termeni speciali, pentru a împiedica părinții să înțeleagă adevăratul scop și metoda acestor cursuri. Acești termeni includ modificarea comportamentului, gândirea critică de ordin superior, raționamentul moral etc. ^[54]Schlafly, Abuzul asupra copilului în sala de clasă, 14.

De-a lungul deceniilor, educatorii americani au creat o mulțime de termeni precum constructivismul, învățarea prin cooperare, învățarea experiențială, înțelegerea profundă, rezolvarea problemelor, educația bazată pe anchetă și rezultate, învățarea personalizată, înțelegerea conceptuală, abilități procedurale, învățare pe tot parcursul vieții, pregătire interactivă student-profesor și așa mai departe. Sunt prea mulți pentru a-i enumera. Pe de o parte, unele concepte par rezonabile, însă atunci când se investighează contextul termenilor și la ce duc aceștia, e dezvăluit scopul lor de a discredita învățământul tradițional și de a reduce nivelul de educație. ^[55]Valerie Strauss, “O pledoarie serioasă despre jargonul educațional și modul în care subminează eforturile de îmbunătățire a școlilor” Washington Post, 11 noiembrie 2015, … Continue reading

Modificări pe scară largă la subiecte și manuale

Bestsellerul “Nimeni nu îndrăznește să-i spună trădare”, publicat în 1964, analizează programul de reformă a manualelor din anii ’30. Această reformă a combinat conținutul diferitelor discipline, precum istoria, geografia, sociologia, economia și științe politice, într-un set de manuale care a abandonat conținutul, sistemul de valori și modul de codificare al manualelor tradiționale. “Părtinirea anti-religioasă era atât de pronunțată” și „atât de deschisă era propaganda pentru controlul socialist al vieții bărbaților” încât manualele au degradat eroii americani și Constituția SUA, scrie autorul John A. Stormer. ^[56]Stormer, Nimeni nu îndrăznește să-i spună trădare, 104-106.

Acest set de manuale a fost foarte mare și nu intra în sfera vreunei discipline tradiționale; prin urmare, experții din diferite discipline nu le acordau o atenție deosebită. Mulți ani mai târziu, când publicul a devenit conștient de această problemă și a început să se opună materialelor, cinci milioane de elevi fuseseră deja educați cu astfel de manuale. Însă la acel moment, era imposibilă readucerea manualelor la forma lor tradițională.

Dacă modificările aduse manualelor ar fi fost făcute în mod transparent, ele ar fi fost puse la îndoială și s-ar fi confruntat cu rezistența experților și a părinților. Noile manuale, care combină mai multe subiecte nu aparțin niciunei taxonomii cu subiect clar, astfel încât experții au avut dificultăți în a judeca conținutul care depășea domeniul propriei profesii, ceea ce a făcut relativ ușor ca manualele să fie aprobate și acceptate de către districtele școlare și de societate.

Modificări similare ale programelor școlare și ale materialelor didactice au continuat să aibă loc de-a lungul secolului. Chiar dacă un număr mic de oameni pot recunoaște și se opun acestor mișcări, vocile lor sunt ignorate și au puține șanse să oprească schimbările planificate pe fondul prezenței unui lobby progresiv. După mai multe runde de reformă, noua generație de elevi este separată de tradiție, ceea ce face aproape imposibil ca ei să se reîntoarcă de unde au plecat.

Manualele americane sunt în mod constant actualizate și revizuite. Unii spun că acest lucru se datorează faptului că informația a crescut într-un ritm accelerat. Cu toate acestea, de fapt, cunoștințele de bază care trebuie dobândite în învățământul primar și secundar nu s-au schimbat prea mult. Deci, de ce au existat atât de multe manuale care sunt tipărite și reeditate în mod constant? Motivul superficial este acela că editorii concurează între ei. La suprafață, aceștia nu doresc ca elevii să folosească aceleași manuale mai mulți ani, pentru a câștiga mai mulți bani. Dar la un nivel mai profund, la fel ca reorganizarea conținutului manualului, procesul a fost folosit pentru a denatura materialele didactice pentru generația următoare.

Reforma educațională: o luptă dialectică

Începând cu anii ’50 și ’60, educația americană a suferit mai multe reforme, dar niciuna din aceste reforme nu a adus îmbunătățirile scontate. În 1981, rezultatele SAT ale elevilor americani au atins nivelul cel mai scăzut, determinând publicarea raportului din 1983 “A Nation at Risk” (O națiune în pericol) și mișcarea “Înapoi la elementele de bază” în educație. Pentru a schimba starea penibilă a educației din SUA, mai multe administrații au lansat succesiv reforme educaționale la scară largă încă din anii ’90, dar toate au avut un efect limitat. Nu numai că nu au ajutat, dar au provocat probleme mai dificile de rezolvat. ^[57]Diane Ravitch, The Common Core Costs Billions and Hurts Students – “Setul de standarde educaționale costă miliarde și fac rău elevilor”, New York Times, 23 iulie 2016, … Continue reading

Majoritatea persoanelor implicate în reforma educațională doresc sincer să facă lucruri bune pentru elevi și pentru societate, dar datorită influenței diferitelor idei comuniste, intențiile lor sunt adesea contraproductive. Rezultatul multora dintre aceste reforme sfârșește prin promovarea ideilor comuniste. Ca și reformele din alte domenii, infiltrarea în reforma educațională nu trebuie să câștige totul dintr-o singură bătălie.

De fapt, obiectivul real al unei reforme nu este succesul acesteia; fiecare reformă este concepută să fie sortită eșecului, pentru a oferi o scuză pentru următoarea reformă. Fiecare reformă este o abatere mai profundă decât cea dinaintea ei, fiecare face ca oamenii să se distanțeze și mai mult de tradiție. Aceasta este dialectica luptei — cu un pas înapoi și cu doi înainte. În acest fel, oamenii nu numai că nu vor regreta prăbușirea tradiției — ei nici măcar nu vor ști ce este.

*****