Spectrul comunismului nu a dispărut odată cu dezintegrarea Partidului Comunist din Europa de Est

În fața dvs. se afla traducerea în limba română a unei lucrări apărute în limba chineză, intitulată “Cum conduce spectrul comunismului lumea”, scrisă de echipa editorială a celor “Nouă comentarii despre Partidul Comunist”.

*****

Cuprins (continuare)

3. Distopia socialistă a Partidului Comunist Chinez
a. Economia chineză: nici o relaxare a controlului comunist
b. Adevărul din spatele creşterii economice a Chinei
c. Consecinţele modelului economic chinez

4. Ravagiile socialismului în ţările în curs de dezvoltare
a. Europa de Est: bântuită de socialism
b. Cum a eșuat economia socialistă în naţiunile în curs de dezvoltare

5. Teoria exploatării a lui Marx: o inversare a binelui şi a răului

6. Originile egalitarismului absolut: ura şi invidia
a. Egalitarismul economic: o piatră de temelie a comunismului
b. Utilizarea sindicatelor de către comunism pentru a submina societăţile libere

7. “Idealurile” comuniste: ispitirea omului spre distrugerea proprie

8. Moralitatea, prosperitatea şi pacea 

Referinţe

*****

3. Distopia socialistă a Partidului Comunist Chinez

În 1978, după ce proprietatea publică şi economia planificată au condus China la sărăcie, Partidul Comunist Chinez (PCC) a fost silit să introducă reforme economice pentru a-și menține puterea. Lansându-se într-un proces de “reformă şi deschidere” PCC a introdus elemente ale pieţei libere în societatea chineză. Acest lucru i-a determinat pe mulţi să creadă că partidul a devenit capitalist.

a. Economia chineză: nici o relaxare a controlului comunist

Din oportunism, PCC a liberalizat unele aspecte ale economiei chineze, cum ar fi permiterea afacerilor private. Dar aceasta nu a însemnat slăbirea controlului de către cadrele comuniste. Deşi există întreprinderi private, PCC nu a promis niciodată oamenilor vreun drept fundamental la proprietatea privată. Toate resursele şi terenurile rămân, în cele din urmă, la dispoziţia partidului.

În același timp, PCC impune controale stricte în ceea ce privește chestiunile economice, inclusiv planificarea națională pe scară largă. Piața este doar un mijloc folosit de stat pentru stimularea producţiei; ea nu este cu adevărat independentă și nici nu există instituții care să susțină o piață liberă.

Modelul comunist chinez este o combinaţie monstruoasă de socialism, naţionalism şi economie de piaţă. Nu există stat de drept sau un sistem clar de drepturi de proprietate. Cursul de schimb nu este lăsat să se adapteze în mod liber. Fluxul de bogăție care intră și iese din țară este controlat iar firmele internaţionale care operează în țară sunt strict limitate. PCC utilizează subvenţiile guvernamentale şi reducerile taxelor la export pentru a stimula exporturile cu scopul de a învinge competitorii printr-un război al preţurilor scăzute. Acest lucru a perturbat ordinea normală a comerţului mondial. Datorită acestor motive Organizația Mondială a Comerțului a refuzat multă vreme să recunoască China ca economie de piață.

Mulți membri ai guvernelor occidentale au avut speranţa naivă că dezvoltarea economică va aduce libertatea politică şi democraţia în China. În schimb, cu mijloace financiare mai substanţiale, PCC și-a supus poporul la forme de represiune mai brutale și sofisticate. În iulie 1999, regimul a început campania de persecuţie împotriva disciplinei spirituale Falun Gong, vizând cei 100 de milioane de practicanţi. Pentru a desfășura campania la nivel național, PCC și-a extins forțele de securitate și le-a autorizat să conducă persecuția, investind fonduri în sisteme avansate de supraveghere și promovând pe cei responsabili de „succesul” persecuției în funcții de rang înalt. Acest război împotriva principiilor universale ale adevărului, compasiunii și toleranței continuă până în prezent. Inevitabil, instrumentele folosite pentru a persecuta Falun Gong au fost utilizate pentru a reprima alte credințe și populația chineză. Începând cu anul 2009, PCC a cheltuit anual peste 500 de miliarde de yuani (75 de miliarde de dolari USD) pentru a acoperi costurile de “menţinere a stabilităţii”, adică supravegherea populației chineze.

b. Adevărul din spatele creşterii economice a Chinei

Din cauza creşterii rapide a PIB-ului Chinei în ultimii patruzeci de ani, mulţi au ajuns să creadă în superioritatea economiei socialiste. Asta a făcut ca mulţi occidentali, inclusiv elite din cercurile politice şi academice, să admire eficienţa sistemului totalitar.

De fapt, modelul economic pe care PCC l-a construit este irepetabil. Pe de o parte, în ciuda ascensiunii sale economice, sistemul socialist are o mare instabilitate internă. Pe de altă parte, modelul partidului este învăluit de corupția abundentă creată de sistemul său politic fără scrupule. Creşterea economică a Chinei din ultimii 40 de ani se bazează, în mare parte, pe următorii factori.

În primul rând, relaxarea economiei de stat şi a planificării centralizate, precum şi revitalizarea sectorului privat a dat economiei chineze un puternic impuls productiv. Poporul chinez, căruia i-a fost înăbușit potențialul de zeci de ani, și-a manifestat dorința de a scăpa de sărăcie precum și motivaţia de a face afaceri. Mai mult decât atât, vasta populație a Chinei de peste un miliard de oameni a furnizat o rezervă de muncă ieftină aproape inepuizabilă.

Al doilea factor a fost influxul masiv de capital şi tehnologie occidentală în China, în perioada reformei. Sub economia de comandă (cunoscută și ca economie planificată – n.t.), marile suprafeţe de pământ ale Chinei, forţa de muncă şi pieţele subutilizate erau ca aurul pentru care preţul nu fusese încă stabilit. Combinaţia investiţiilor de capital şi a resurselor nedezvoltate a determinat avântul creşterii economice a Chinei. Dacă nu ar fi fost guvernarea totalitaristă a partidului, acest avânt ar fi început cu decenii mai devreme şi într-un mod mult mai controlabil şi durabil.

Volumul investiţiilor occidentale în China este imens. Potrivit cifrelor publicate, investiţia directă americană în China a atins aproape 117 miliarde de dolari în 2018, în creștere de la 11 miliarde de dolari în 2000. ^[1]M. Szmigiera, „Poziția investițională directă a Statelor Unite în China din 2000 până în 2018”, Statistica.com, 2 septembrie 2019, … Continue reading Valoarea totală a capitalului străin care a intrat în China în perioada 1979-2015 s-a ridicat la aproximativ 1,64 trilioane de dolari, potrivit Ministerului Comerțului din China. ^[2]„Zhongguo waishang touzi baogao, 2016” 中国 外商 投资 报告, [„Raportul privind investițiile străine în China, 2016”], în Zhongguo washang zhijie touzi linian gaikuang 中国 … Continue reading

Țările occidentale au acordat Republicii Populare Chineze un statut comercial preferențial, alături de accesul larg pe piaţă. În mai 2000, guvernul Statelor Unite a acordat Beijingului un statut de “relaţii permanente comerciale normale”. Pe 11 decembrie 2001, China a intrat, oficial, în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi s-a alăturat pieţei internaţionale. În consecință, o cantitate imensă de bogăție occidentală a fost transferată în China, făcând din aceasta „fabrica lumii”.

Nu poate fi uitat faptul că puterea economică a RPC s-a hrănit cu practici lipsite de etică: exploatarea extremă a muncitorilor și țăranilor, utilizarea atelierelor și a muncii forțate în lagărele de prizonieri din toată țara, demolarea locuinţelor şi relocarea forțată a proprietarilor etc. În scopul creșterii pe termen scurt, PCC a salutat distrugerea mediului și a ignorat pericolele pentru sănătatea publică, pentru a putea stoarce până la ultima picătură de profit din pământ, oameni și resurse. Partidul Comunist a profitat de capitalul occidental, de tehnologie, de pieţe, de un statut favorabil al comerţului şi de costurile de producţie interne ieftine pentru a genera rezerve valutare imense. Deficitul comercial dintre Statele Unite şi China a crescut de la aproximativ 83 miliarde USD în 2000 la peste 345 miliarde USD în 2017.

În cele din urmă, PCC a distrus convenţiile comerţului internaţional şi a profitat, din plin, de oportunităţile pe care le are la dispoziţie, indiferent de legitimitatea lor. A adoptat strategia naţională de plagiat a proprietăţii intelectuale în încercarea de a depăşi alte ţări în ceea ce priveşte industria şi tehnologia. Acesta constituie cel mai mare caz de furt intelectual din istorie. Un raport din 2017 al Comisiei privind furtul proprietății intelectuale americane a declarat că mărfurile false ale Chinei, software-ul piratat și secretele comerciale furate au cauzat Statelor Unite o pierdere între 225 miliarde USD și 600 miliarde USD anual, cifră care nu a inclus pierderile cauzate de furtul de proprietate intelectuală. Raportul a arătat că, în ultimii trei ani, s-au pierdut 1,2 trilioane USD din cauza furtului intelectual, majoritatea lor fiind făcute de China. ^[3]Comisia SUA pentru furtul proprietății intelectuale americane, „Actualizare la raportul Comisiei IP: furtul proprietății intelectuale americane: reevaluări ale provocării și politica … Continue reading Un raport al Biroului Directorului Serviciului Naţional de Informaţii arată că 90% dintre atacurile cibernetice asupra companiilor din SUA sunt conduse de hackerii guvernului chinez, provocând anual o pierdere economică totală de 400 miliarde de dolari. ^[4]Chris Strohm, „Nu există nici o indicație despre China că a încetat piratarea companiilor din SUA, spune un oficial”, Bloomberg, 18 noiembrie 2015, … Continue reading

Modelul economic al RPC folosește autoritatea statului pentru a induce o dezvoltare economică rapidă, utilizând în același timp tactici necinstite pentru a-și crește competitivitatea. Un asemenea model a încurajat alte ţări să adopte o politică intervenţionistă mai accentuată a statului. Aceste ţări au făcut grava greşeală de a idolatriza modelul partidului (PCC), ignorând în același timp tragediile umane și morale pe care acesta le-a generat.

c. Consecinţele modelului economic chinez

Modelul economic al PCC merge mână în mână cu erodarea neîncetată a moralităţii umane de către spectrului comunist.

China de astăzi este inundată de bunuri contrafăcute, alimente otrăvitoare, pornografie, droguri, jocuri de noroc şi bande. Corupţia şi desfrânarea au devenit realizări cu care se mândresc, în timp ce încrederea socială (măsura în care fiecare dintre noi crede că se poate baza pe ceilalți – n.t.) este practic inexistentă. Creșterea decalajului dintre bogaţi şi săraci este însoţită de conflicte sociale şi abuzul justiţiei. Într-o economie guvernată de puterea PCC, oficialii partidului îşi folosesc autoritatea pentru a acumula bogăţie. Gradul corupţiei creşte odată cu rangul. Deturnarea miliardelor este un lucru normal. Nu există niciun guvern mai corupt sau mai degenerat moral decât regimul comunist chinez.

În acest mediu corupt, cetățenii închid ochii la suferinţa compatrioţilor lor. În octombrie 2011, lumea a fost şocată de moartea lui Yueyue, o fetiță de 2 ani din provincia Guangdong, care a fost lovită de un camion. În loc să încerce să ajute, șoferul a trecut din nou peste Yueyue când a părăsit scena. Câteva minute mai târziu, un alt vehicul i-a trecut peste picioare. În timpul tragediei, 18 persoane au trecut fără să o ajute pe Yueyue, până când, în cele din urmă, un colector de gunoi a pus la adăpost copilul care plângea. Ulterior Yueyue a murit în spital. Mass-media internaţională s-a întrebat dacă nu cumva China şi-a pierdut sufletul. Ar putea fi de înţeles că oamenii sunt reticenţi în a-i ajuta pe alţii atunci când există un pericol, precum un jaf armat, totuși Yueyue nu reprezenta nicio ameninţare pentru nimeni în timp ce murea pe stradă. 

Mișcarea comunistă duce la distrugerea pe scară largă a valorilor și culturii tradiționale, iar în China comunistă, standardele morale au căzut deja cu mult dincolo de ceea ce se poate imagina cu ușurință. Recoltarea de organe de la oameni în viață, oameni buni care practică cultivarea spirituală și se străduiesc să se auto-îmbunătățească, a devenit o operațiune industrială sprijinită de stat. Un număr necunoscut de prizonieri de conștiință au fost uciși pe mesele de operație, în timp ce li se furau organele pentru a fi vândute pentru profit. Comuniștii au transformat personalul medical, care ar trebui să ajute oamenii, în criminali. Maleficitatea PCC a pătruns peste tot în lume; prin stimulente economice, Partidul atrage țările care ar trebui să susțină drepturile omului să închidă ochii la crimele lui.

Creşterea economică fără moralitate este haotică, de scurtă durată şi dezastruoasă. Conform politicilor inumane ale PCC, conflictul social abundă iar mediul este pe punctul de a se prăbuşi. Consecinţele decăderii morale sunt fatale. China se autodenumeşte o ţară puternică, dar forţa ei este o iluzie. Prosperitatea sa superficială, construită pe urmărirea nesăbuită a bogăţiei, este sortită prăbuşirii.

Nu există un viitor bun pentru China dacă nu poate scăpa de capcanele PCC. Spectrul comunismului nu are intenția de a implementa o creștere sănătoasă și durabilă, întrucât adevăratul său scop este să distrugă China și lumea.

4. Ravagiile socialismului în lumea în curs de dezvoltare

a. Europa de Est: bântuită de socialism

La aproape treizeci de ani de la căderea Uniunii Sovietice, comunismul continuă să bântuie Europa de Est, deoarece nu a existat o judecată deplină a crimelor comise de fostele regimuri comuniste.

Prezenţa persistentă a comunismului poate fi văzută în diferite faţete ale politicii şi economiei est-europene. De exemplu, Rusia şi Belarus păstrează întreprinderi puternice de stat, o asistenţă socială ridicată şi politici intervenţioniste agresive. În perioada de tranziţie de la comunism, ţările din Europa de Est s-au confruntat cu o creştere economică lentă şi şomaj ridicat. Toate acestea au încurajat reapariţia comunismului şi a socialismului în forme noi. Partidele de stânga au căpătat o vigoare reînnoită, alimentând nostalgia oamenilor pentru trecutul socialist. ^[5]Kurt Biray, „Nostalgia comunistă în Europa de Est: Dor de trecut”, Open Democracy, 10 noiembrie … Continue reading Fantoma comunismului nu a fost alungată.

b. Cum a eșuat economia socialistă în naţiunile în curs de dezvoltare

În țările în curs de dezvoltare din Asia, Africa şi America Latină, multe ţări care și-au câștigat de curând independența şi-au exprimat loialitatea, până în anii ’60, faţă de socialism. Urmările au fost dezastruoase. La începutul anilor 2000, economia Venezuelei s-a prăbușit ca rezultat direct al politicilor sale socialiste. Venezuela a fost, odată, cea mai bogată ţară din America Latină dar acum se confruntă cu sărăcie, crimă şi înfometare. Similar, Zimbabwe a fost cândva cea mai bogată ţară din Africa; astăzi a ajuns într-un dezastru total, pe măsură ce inflaţia a atins un nivel inimaginabil.

Venezuela: Cum a falimentat socialismul o ţară prosperă

Venezuela este binecuvântată cu rezerve considerabile de petrol. În anii ’70, a avut cea mai rapidă creştere economică din America Latină, beneficiind de cel mai scăzut nivel de inegalitate a veniturilor şi cel mai mare PIB pe cap de locuitor, din regiune. ^[6]John Polga-Hecimovich, „Rădăcinile statului care eșuează în Venezuela”, Origini 10, nr. 9 (iunie 2017), http://origins.osu.edu/article/roots-venezuelas-failing-state Economia relativ liberă a Venezuelei a atras imigranţi calificaţi din Italia, Portugalia şi Spania. Împreună cu protecţia drepturilor de proprietate, aceşti factori au permis economiei naţiunii să crească rapid între anii 1940 şi 1970. ^[7]José Niño, „Venezuela înainte de Chávez: Un preludiu al eșuării socialismului”, Mises Wire, 4 mai 2017, https://mises.org/wire/venezuela-chavez-prelude-socialist-failure.

După ce noul preşedinte a preluat funcţia, în 1999, el s-a angajat într-un program de naţionalizare de rău augur care, în cele din urmă, a aruncat economia țării în haos. Președintele a declarat public: „Trebuie să transcendem capitalismul. Dar nu putem recurge la capitalismul de stat, care ar fi aceeași perversiune ca a Uniunii Sovietice. Trebuie să revendicăm socialismul ca o teză, un proiect și o cale, un nou tip de socialism, unul umanist, care pune oamenii și nu mașinile sau statul înainte de toate.” ^[8]John Bissett, „Hugo Chávez: socialist revoluționar sau reformist de stânga?” Standardul socialist 101, nr. 1215 (noiembrie 2005), … Continue reading

Pentru a construi socialismul, guvernul venezuelean a rechiziţionat sau naţionalizat multe companii private, inclusiv petrolul, agricultura, finanţele, industria grea, siderurgia, telecomunicaţiile, energia, transportul şi turismul. Acest proces a fost intensificat în urma realegerii preşedintelui, în 2007. Guvernul său a expropriat 1.147 de companii private, între 2007 şi 2012, cu efecte catastrofale.

Industriile, odinioară productive, au fost închise şi înlocuite cu întreprinderi de stat ineficiente, ce au alungat investitorii. Pe măsură ce producția a scăzut, Venezuela a devenit din ce în ce mai dependentă de importuri. Împreună cu o serie de intervenţii guvernamentale precum controlul rezervelor valutare şi cel al preţurilor, s-a ajuns la dezastrul înregistrat atunci când preţul petrolului a scăzut. Unii au atribuit această tragedie crizei petroliere, dar potrivit datelor furnizate de Banca Mondială, şapte ţări care s-au bazat pe exporturile de petrol, într-o măsură chiar mai mare ca Venezuela, au înregistrat o creştere economică între 2013-2017. ^[9]Julian Adorney, „Socialismul a aprins criza petrolului din Venezuela”, Real Clear World, 29 august 2017, … Continue reading

Cauza fundamentală a dramaticului eșec venezuelean a fost sistemul economic socialist. Politica economică a Venezuelei a urmat cele zece cerinţe revoluţionare ale lui Marx din Manifestul comunist, începând cu abolirea proprietății private, impozitele ridicate și continuând cu centralizarea economiei și a mijloacelor de producție. ^[10]José Niño, „John Oliver greșește despre Venezuela – este o țară socialistă”, Institutul Mises, 30 mai 2018, … Continue reading Soarta economică tragică a Venezuelei s-a datorat spectrului comunist.

Zimbabwe: De la coşul de pâine al Africii până la pământul foametei

După ce Zimbabwe și-a declarat independenţa, în 1980, aceasta a ales să construiască un stat socialist în conformitate cu principiile marxist-leniniste. Premierul său era un marxist convins iar gherilele sale, ghidate de “Gândirea lui Mao Zedong”, au primit o asistenţă necondiţionată din partea Republicii Populare Chineze. Spre deosebire de alte ţări africane care au implementat socialismul, Zimbabwe nu a impus imediat politica de naţionalizare.

Problemele economice ale Zimbabwe au început în anul 2000, după începerea reformei funciare. În cadrul programului de reformă, terenurile aparţinând fermierilor albi au fost confiscate şi redistribuite populaţiei de culoare fără pământ, precum şi celor care erau bine conectaţi din punct de vedere politic. Mulți nu aveau experiență în agricultură, iar rezultatul a fost o scădere accentuată a productivităţii agricole. În încercarea de a evita criza, banca centrală din Zimbabwe, Reserve Bank, a tipărit și mai mulţi bani, ceea ce a dus la o hiperinflaţie interminabilă. Potrivit datelor băncii centrale, în iunie 2008, inflaţia anuală a ţării a ajuns la 231 milioane la sută. Până la jumătatea lunii noiembrie 2008, inflaţia a atins un nivel de aproape 80 miliarde la sută, după care autorităţile au renunţat la publicarea statisticilor lunare. ^[11]Chris McGreal, „Rata inflației Zimbabwe crește la 231.000.000%”, The Guardian, 9 octombrie 2008, https://www.theguardian.com/world/2008/oct/09/zimbabwe.

În 2008, o mare foamete a lovit Zimbabwe. Dintre cei 16 milioane de oameni ai ţării, 5 milioane au fost supuşi înfometării. Astăzi, malnutriţia este cronică şi răspândită.

Comunismul afectează lumea în moduri care pot fi observate sau prevăzute în toate ţările. Ţările occidentale dezvoltate încep să se confrunte cu crize. Între timp, tragedia socialismului este deja o realitate în lumea în curs de dezvoltare. Principiul este acesta: spectrul comunismului foloseşte economia pentru a promite confort şi satisfacţie, apoi îi atrage pe oameni spre degradarea morală și abisul sărăciei.

5. Teoria exploatării a lui Marx: o inversare a binelui şi a răului

Printr-un set de teorii elaborate în mod detaliat, marxismul înşeală oamenii să înlocuiască standardele morale tradiţionale cu standardele sale deviate, care inversează binele şi răul. În viziunea marxistă, dacă un individ este bun sau rău, nu este judecat pe baza moralităţii şi acţiunilor sale, ci pe baza locului său în ierarhia (inversată) a capitalului.

Cineva care aparține clasei denumită de marxiști „capitalistă” este vinovat de exploatarea proletariatului, iar din moment ce se presupune că proletariatul este clasa oprimată și exploatată, membrii ei ocupă în mod natural o bază morală înaltă. Nu le este ruşine indiferent de modul în care îi tratează pe proprietarii companiilor sau pe cei care dețin alte proprietăți și pe cei bogați. Marxismul a transformat posesiunea bunurilor într-o crimă și a susținut exproprierea violentă.

Marx a spus că numai munca creează valoare. Dacă un proprietar de companie investeşte 10 milioane de dolari într-o companie într-un an, iar veniturile din acel an sunt de 11 milioane de dolari, în viziunea marxistă, acest profit de 1 milion de dolari este „plusvaloare” creată de angajați, dar expropriată pe nedrept de „capitalistul” care este deținătorul companiei. Prin urmare, Marx a pretins că a găsit secretul în ceea ce priveşte modul în care capitaliştii fac bani şi că acesta este păcatul originar al burgheziei – exploatarea. Astfel, Marx a ajuns la concluzia că, pentru a elimina acest păcat, întreaga societate capitalistă trebuie să fie distrusă – adică burghezia trebuie să fie eliminată şi bunurile ei confiscate, în timp ce avangarda partidului va colectiviza proprietatea și va institui comunismul.

Teoria exploatării lui Marx divizează oamenii în două clase opuse: burghezia care deţine capital şi proletariatul care nu are capital. De fapt, din momentul apariției societăţilor industrializate, mobilitatea clasei a crescut rapid. De exemplu, mobilitatea clasei în epoca lui Marx (începutul anilor 1800 până în anii 1850) a fost similară cu cea din anii ’70, atât în Marea Britanie, cât şi în Statele Unite. ^[12]Jason Long, „Mobilitatea socială surprinzătoare a Marii Britanii victoriene”, European Review of Economic History 17, nr. 1 (1 februarie 2013): 1–23, https://doi.org/10.1093/ereh/hes020.

Schimbul social între clase este un proces dinamic; un presupus membru al proletariatului nu mai este printre proletari dacă achiziționează capital public într-o companie. Dacă schimbarea de clasă poate fi făcută atât de uşor, încercările de a împărţi oamenii în grupuri nu au alt scop decât să incite la ură de clasă.

În China, în fosta Uniune Sovietică şi în statele comuniste din Europa de Est, partidele comuniste au furat terenuri și au linşat şi jefuit proprietarii de fabricile lor. Au ucis “duşmani de clasă”, au confiscat averea moștenită de generaţii şi au desfăşurat campanii de terorism de stat împotriva poporului. Toate aceste nelegiuiri au fost rezultatul teoriilor pline de ură ale comunismului. Între timp, standardele morale tradiţionale, precum şi credinţa în divinitate, sfinţi şi înțelepții clasici au fost marcate ca aparţinând “claselor exploatatoare” şi, drept urmare trebuiau atacate şi eradicate.

Teoriile lui Marx au fost criticate pe scară largă în cercurile economice şi filosofice. Iată doar câteva exemple care ilustrează absurditatea teoriei exploatării a lui Marx.

Marx susține că munca creează valoare și că valoarea este determinată de timpul de muncă necesar pentru producţie. Aceasta este o teorie ridicolă. Valoarea unei mărfuri nu este una dintre proprietăţile sale intrinseci. De cele mai multe ori, oamenii adaugă un element subiectiv la fiecare marfă – cel mai evident, cererea şi oferta.

Mulţi economişti au explorat procesul de evaluare şi, spre deosebire de doctrina îngustă a lui Marx, majoritatea economiştilor consideră că numeroşi factori sunt implicaţi în crearea valorii – inclusiv terenurile, capitalul, forţa de muncă, ştiinţa şi tehnologia, managementul, riscul de investiţii și mulți alții. Activităţile economice sunt un sistem complex, care implică diferite verigi în lanţul de producţie. Diferiţii factori de producţie au anumite cerinţe manageriale, iar diferite persoane joacă roluri diferite, fiind indispensabile întregului lanţ şi contribuind la crearea “valorii reziduale”.

De exemplu, un capitalist intenţionează să cheltuiască 1 milion de dolari angajând doi ingineri pentru a proiecta şi produce o anumită jucărie nouă. De asemenea, este angajat un specialist de marketing care promovează noua jucărie. Doi ani mai târziu, jucăria câştigă popularitate şi aduce un profit de 50 de milioane de dolari. Munca inginerilor şi a specialistului de marketing au creat valoarea reziduală de 50 de milioane de dolari? Desigur că nu. Motivul pentru care noua jucărie a câştigat milioane este că oamenii o doreau. Perspectiva proprietarului afacerii asupra pieței, capacitatea de a-i organiza și gestiona pe ceilalți şi curajul de a-şi asuma un risc au contribuit la valoarea jucăriei.

Să presupunem că ingeniozitatea jucăriei a venit de la unul dintre ingineri – atunci, valoarea reziduală a celor 50 de milioane de dolari provine din faptul că proprietarul afacerii a exploatat creativitatea inginerului fără a da nimic în schimb? Desigur că nu. Dacă inginerul ar fi considerat că creativitatea lui nu a fost remunerată în mod adecvat, atunci ar fi putut să găsească o companie care să ofere un salariu mai bun.

Într-o piaţă liberă în cele din urmă se va obține un echilibru prin echilibrarea competențelor și a ambițiilor cu capitalul. Proprietarii de afaceri care solicită profituri nerezonabile vor pierde în faţa concurenței sau nu vor putea atrage talente. În plus, din moment ce ei așteaptă o rentabilitate a capitalului investit, aceasta întârzie cheltuielile sau alte utilizări ale acestui capital, deci profiturile se datorează și eforturilor investitorului. Prin urmare, este normal ca o sumă suplimentară să fie câștigată în schimb. Principiul nu se deosebeşte de obţinerea dobânzii la împrumuturile acordate cu dobândă.

Există, de asemenea, mulţi factori “accidentali” implicaţi în stabilirea valorii unui produs. Astfel de factori accidentali pot fi explicaţi, în mod rezonabil, doar printr-un cadru de referinţă bazat pe credinţele şi cultura tradiţională.

În anumite situaţii, crearea și distrugerea valorii pot fi, în totalitate, independente de orice muncă. Un diamant care, acum, valorează 10 milioane de dolari, poate să nu fi avut nicio valoare acum cinci mii de ani, pentru că nimeni nu l-a vrut. O bucată de pământ sterp moştenită de la un bunic ar putea fi de o sută de ori mai valoroasă din cauza prosperităţii unui oraş din apropiere sau a descoperirii în subteran a metalelor rare. Aici, creşterea valorii nu implică forţa de muncă. O asemenea bogăţie neaşteptată este, pur şi simplu, numită “avuţie”. Atât tradiţiile culturale occidentale cât şi cele orientale recunosc că avuţia este o formă de binecuvântare divină.

Pentru a demonstra “raţionalitatea” şi “necesitatea” proprietăţii publice, Marx a inventat teoria exploatării bazate pe plusvaloare, ceea ce a transformat activităţile economice în care oamenii se angajează ca parte normală a vieții, în comportamente negative şi lipsite de etică. Teoria sa a insuflat ură şi dispreţ faţă de ordinea economică existentă în încercarea de a o submina şi de a o răsturna.

De fapt, angajatorii şi muncitorii, proprietarii şi ţăranii formează o comunitate de interese comune. Relaţia lor ar trebui să fie una de cooperare şi interdependenţă pentru că fiecare îl susţine pe celălalt pentru a supraviețui. Marx a prezentat, în mod deliberat, opoziția dintre clase ca fiind absolută – ca şi cum ar avea o relaţie ostilă, de viaţă şi de moarte.

De fapt, există oameni buni şi răi în rândul angajatorilor, la fel ca și în rândul muncitorilor. În schimbul economic oricine încalcă standardele etice ar trebui să fie cu adevărat expus şi sancţionat. Baza judecății ar trebui să fie caracterul moral, nu bogăția.

Oamenii îşi pot schimba statutul economic şi social prin propriile eforturi. Muncitorii pot deveni investitori prin acumularea de avere. Investitorii pot deveni muncitori din cauza eșecurilor investiţiilor lor. Rolul forţei de muncă şi al investitorilor în societatea modernă se schimbă adesea. Majoritatea oamenilor joacă, de asemenea, ambele roluri – plasând profiturile pe care le-au făcut în capacitatea de producţie viitoare, creând astfel locuri de muncă, sporind bogăţia socială de care beneficiază publicul larg. Chiar şi un fondator al mişcării sindicale din SUA a spus: “Cea mai gravă crimă împotriva oamenilor muncii este o companie care nu reușește să funcționeze cu profit”. ^[13]Michael Rothschild, Bionomics: Economia ca Ecosistem (Washington, DC: Beard Books, 2004), 115.

Teoria absurdă a “plusvalorii” pune eticheta “exploatării” pe activitățile normale ale proprietarilor de terenuri şi ale capitaliştilor. Aceasta a condus la luptă și ură nemăsurată și la gândire deviată, distrugand viețile a milioane de oameni.

6. Originile egalitarismului absolut: ura şi invidia

Comunismul susţine egalitarismul absolut. În mod superficial, acest lucru poate părea ca un țel înalt, ceea ce îi determină pe mulţi să creadă orbeşte în corectitudinea sa. În realitate, acesta evocă ura și gelozia, deoarece oamenii care cred în egalitarism absolut nu pot tolera succesul celorlalți, ca alţii să fie mai bogaţi, să aibă o viaţă mai bună, o muncă mai uşoară şi condiţii de viaţă mai luxoase. Toată lumea trebuie să fie egală iar cei care cred în el spun: „Ar trebui să am ceea ce aveți și pot obține ceea ce obțineți”. Într-o astfel de viziune asupra lumii, toată lumea este egală şi întreaga lume este la fel.

Egalitarismul absolut se reflectă în cel puţin două moduri principale. În primul rând, atunci când oamenii nu sunt încă egali, ei sunt încurajați să devină nemulţumiţi de statutul lor economic. Oamenii râvnesc la ceea ce au alţii şi chiar caută să obţină acele lucruri prin mijloace nepotrivite sau violente. În cazuri extreme, ei distrug proprietățile altora şi chiar îi ucid pentru a se îmbogăți.

Cea mai gravă manifestare a acestor tendinţe este revoluţia violentă. Pentru a provoca nemulţumire, Marx împarte societatea în două clase opuse: cei care deţin mijloacele de producţie şi cei care nu le dețin. În mediul rural, el identifică moșierul şi ţăranul iar în mediul urban, capitalistul şi muncitorul. Rezultatul este instigarea la ură de clasă şi folosirea membrilor societății presupuși defavorizați pentru a declanșa o revoluţie violentă. Moșierii sunt bogaţi şi ţăranii sunt săraci – puneți mâna pe averea lor! Toată lumea ar trebui să fie bogată!

Astfel, Partidul Comunist Chinez a cerut ţăranilor să se angajeze în “reforma agrară” – adică să atace moșierii și să-și împartă pământul. Dacă proprietarii refuzau să se conformeze, aceștia erau uciși. Partidul Comunist a făcut acest lucru instigând mai întâi huliganii să creeze probleme, apoi încurajând ţărănimea să se ridice şi să atace clasa proprietarilor de pământ. Milioane de latifundiari au fost omorâţi.

În al doilea rând, odată ce grupurile care au obţinut, în esenţă, o stare de “egalitate” — în care toată lumea ia o parte egală din beneficii — oricine se remarcă este penalizat. Toată lumea este tratată la fel indiferent dacă lucrează mai mult, mai puţin sau chiar dacă nu lucrează deloc. Acest lucru nu reușește să recunoască un principiu universal: deși oamenii pot părea la fel la suprafață, în realitate personalitatea, intelectul, forţa fizică, moralitatea, ocupaţia, rolul, educaţia, condiţiile de trai, rezistența, perseverența, inventivitatea şi aşa mai departe sunt diferite iar, cu ce contribuie fiecare la societate este, de asemenea, diferit. Prin urmare, de ce ar trebui ca rezultatul să fie același pentru toți? Privită astfel, inegalitatea este, de fapt, văzută drept egalitate, în timp ce egalitatea promovată de comunism este adevărata inegalitate şi adevărata nedreptate.

Anticii din China spuneau că Cerul va răsplăti pe cineva în funcţie de efortul pe care îl depune. Egalitarismul absolut este imposibil în lumea reală.

Sub acoperirea egalitarismului, leneşii beneficiază, iar cei care muncesc din greu şi sunt capabili sunt penalizaţi şi chiar respinşi sau priviţi cu ură. Toată lumea îşi încetineşte ritmul pentru a se potrivi vitezei celui mai lent. În realitate, aceasta face ca toţi să devină leneşi, să aştepte ca altcineva să contribuie, astfel încât să poată profita de acel lucru, câştigând ceva pe degeaba sau furând de la altul. Rezultatul este răspândirea declinului moral pe scară largă.

Ura şi invidia care motivează egalitarismul absolut sunt rădăcinile otrăvitoare ale perspectivei economice a comunismului. Inerent, natura umană are în ea atât binele cât şi răul. Credinţele occidentale fac referire la cele şapte păcate capitale, în timp ce cultura estică învaţă că omul are atât natură de Buddha cât şi natură demonică. Natura de Buddha se manifestă prin bunătate, abilitatea de a îndura greutăţi şi de a avea consideraţie pentru ceilalţii. Natura demonică se manifestă prin egoism, lene, invidie, răutate, ură, furie, pofte, tiranie, ignorarea vieţii, incitarea la discordie şi crearea de probleme, crearea şi răspândirea zvonurilor, obţinerea de ceva pe degeaba și așa mai departe.

Perspectiva economică adoptată de comunism stimulează, în mod deliberat, natura demonică, amplificând invidia, lăcomia, lenea şi alţi factori răi, ducând la pierderea caracterului uman şi abandonarea valorilor tradiţionale deţinute de mii de ani de oameni. Amplifică ce este cel mai rău în natura umană şi transformă oamenii în revoluţionari comunişti.

În “Teoria sentimentelor morale“, economistul și filosoful din secolul al XVIII-lea Adam Smith a spus că moralitatea este fundamentul prosperităţii omenirii. Respectarea regulilor generale de moralitate “este o cerință pentru însăşi existenţa societăţii umane, care s-ar prăbuşi total, dacă omenirea nu ar fi avut, în general, un respect faţă de acele reguli importante de conduită”. ^[14]Adam Smith, “Teoria sentimentelor morale” (Malta: Gutenberg Publishers, 2011).

Lawrence Kudlow, directorul Consiliului Economic Național al SUA, consideră că prosperitatea economică trebuie să existe alături de moralitate. El a scris în 1997 că, dacă Statele Unite ar putea să respecte “principiul cel mai important” — să adere la valorile morale pe care a fost întemeiată națiunea — dezvoltarea Statelor Unite ar fi nelimitată. ^[15]Lawrence Kudlow, “Abundenţa americană: Noua prosperitate economică şi morală” (New York: HarperCollins Publishers, 1997).

a. Egalitarismul economic: o piatră de temelie a comunismului

Sub influenţa egalitarismului absolut, în Occident apar apeluri viguroase pentru “justiţie socială”, precum şi legi privind salariul minim, acţiunea afirmativă şi alte cereri. Ceea ce se află în spatele acestor cerinţe este dorinţa de egalitate în ceea ce priveşte rezultatele; în spatele lor sunt elemente ale comunismului. Din perspectiva comunistă, nu contează dacă aceste grupuri vulnerabile obțin egalitate sau dacă statutul lor social se îmbunătățește. Ele sunt doar pioni pentru a incita la resentimente.

Dacă comuniştii obţin ceea ce cer, atunci ei vor face pur şi simplu noi cereri pentru egalitate şi acest lucru se va repeta la nesfârşit. Dacă nu li se îndeplinesc cerinţele, ei vor întări noţiunile oamenilor cu privire la justiţia egalităţii şi vor transforma aceasta într-o platformă majoră cu care să câștige mai multă influență. Deoarece comunismul incită la resentimente în mai multe domenii şi prin intermediul atâtor mijloace diferite, dacă îi este permis să se răspândească necontrolat, rezultatul inevitabil va fi frământarea socială. Comuniştii vor găsi mereu grupuri vulnerabile şi apoi vor solicita egalitate financiară sau socială pentru ei, repetând procesul până când pavează calea spre comunism.

În realitate, implementarea acestor politici duce adesea la obținerea contrariului a ceea ce este promis. În schimb, cei care ar trebui să fie protejaţi de aceste politici pierd. Să luăm, de exemplu, legea salariului minim. La suprafaţă, scopul său este de a proteja drepturile lucrătorilor, dar efectul este că multe fabrici pur şi simplu nu mai angajează, deoarece nu este sustenabil economic să facă acest lucru. Ca urmare, lucrători îşi pierd locul de muncă. Eliminarea locurilor de muncă cu salarii mai mici înseamnă, de asemenea, pierderea dezvoltării competențelor, întrucât tinerii și cei care abia au obținut o nouă slujbă au mai puține oportunități de a se instrui și de a avansa spre locuri de muncă mai bine plătite. O abordare unică pentru toţi încalcă, de asemenea, teoria economică și duce la o intervenție excesivă a guvernului.

Oamenii folosesc, de asemenea, scuza de “salarizare egală pentru muncă egală” pentru a cere revoluţia socială bazată pe combaterea rasismului și a sexismului. Ei citează statisticile care susţin că salariul mediu al bărbaţilor de culoare este mai mic decât salariul mediu al bărbaţilor albi, că salariul mediu al femeilor este mai mic decât salariul mediu al bărbaţilor şi că aceste discrepanţe sunt rezultatul rasismului şi al sexismului. În realitate, astfel de comparaţii nu sunt adecvate. Când se compară mere cu pere, rezultatele sunt diferite. Cercetările au descoperit că, pentru familiile de culoare în care atât soţul cât şi soţia au absolvit un colegiu sau o formă de învăţământ superioară, venitul lor este, de fapt, mai mare decât cel al familiilor albe cu o situaţie similară. ^[16]Thomas Sowell, “Fapte şi Sofisme Economice” (New York: Basic Books, 2008), 174.

După decenii de tactici comuniste de distrugere a familiei tradiționale și de promovare a asistenței sociale, familiile de culoare de acest tip sunt relativ mai puţine, și acesta este principalul motiv pentru care există discrepanţe în ceea ce priveşte veniturile. Efectuarea unor comparaţii semnificative şi corecte este de bun simţ, dar elementele comuniste tind să incite la discordie și luptă, ceea ce îi determină pe oameni să privească lucrurile în mod irațional.

Comunismului nu îi pasă de bunăstarea grupurilor vulnerabile. Este pur şi simplu interesat de sloganuri care trag oamenii pe drumul în jos.

b. Utilizarea sindicatelor de către comunism pentru a submina societăţile libere

Pierderea locurilor de muncă în sectorul de producţie din SUA în ultimele decenii este un fenomen bine cunoscut. Dar mulţi oameni nu realizează că sindicatele – deturnate de cauze de stânga – sunt unul dintre principalii vinovaţi. Multe dintre sindicatele actuale pretind că ajută la obţinerea de beneficii pentru clasa muncitoare, dar deseori ele fac contrariul. Acest lucru devine clar urmărind istoria sindicatelor şi transformarea misiunii lor.

Sindicatele au fost, iniţial, înfiinţate de membrii clasei muncitoare ale căror abilităţi erau puţine sau chiar inexistente, în scopul negocierii cu conducerea. Într-o anumită măsură, un sindicat este capabil să intermedieze şi să rezolve conflictele dintre muncitori şi patroni. Dar elementele comuniste au transformat sindicatul într-un instrument de promovare a mişcărilor şi a politicilor comuniste. Sindicatele au devenit o armă puternică pentru distrugerea companiilor libere și care desfășoară lupta politică.

Friedrich Engels a scris pe această temă: “De asemenea, se apropie, rapid, momentul în care clasa muncitoare va înţelege că lupta pentru salarii mari şi mai puține ore de lucru şi întreaga acţiune a sindicatelor, aşa cum se desfăşoară acum, nu este un scop în sine, ci un mijloc, un mijloc foarte necesar şi eficient, dar este numai unul dintre mijloacele către un scop mai înalt: eliminarea totală a sistemului de salarizare”. ^[17]Friedrich Engels, „Sindicatele”, The Labour Standard, 28 mai 1881, Marxists Internet Archive, accesat la 20 aprilie 2020, https://www.marxists.org/archive/marx/works/1881/05/28.htm.

Lenin credea că formarea şi legalizarea sindicatelor reprezintă un mijloc important al clasei muncitoare de a smulge controlul clasei „capitaliste” și că sindicatele vor deveni pilonul partidului comunist şi o forţă cheie în lupta de clasă.

Într-un discurs, Lenin a propus ca sindicatele să devină “o școală de administrație, o școală de management economic, o şcoală a comunismului” şi o legătură între partidul comunist şi mase. Sarcina zilnică a sindicatului era aceea de a convinge masele să treacă de la capitalism la comunism. El a notat: “Sindicatele sunt un ‘rezervor’ al puterii de stat”. ^[18]Vladimir Lenin, „Sindicatele, situația actuală și greșelile lui Troțki”, în Lucrările colectate ale lui Lenin, trad. Yuri Sdobnikov (Moscova: Progress Publishers, 1965), 32:19–47–

De la mijlocul până la sfârșitul secolului al XIX-lea, forţele comuniste şi de stânga au folosit sindicatele pentru a incita angajaţii la greve pe scară largă, a avea cerințe dure pentru proprietari şi chiar a luat măsuri violente, precum distrugerea utilajelor şi fabricilor. În octombrie 1905, peste 1,7 milioane de muncitori din Rusia au participat la o grevă politică la nivel naţional şi au paralizat economia ţării. În acest timp, s-a format un sindicat deosebit de agresiv, Grupul Central al Muncitorilor, care a devenit principalul precursor al Sovietului Petrograd, un „consiliu” al muncitorilor și soldaților care a jucat un rol central ca vehicul al Revoluției Ruse. ^[19]Lü Jiamin 呂嘉民, „Liening gonghuixueshuo shi” 列寧 工會 學說 史 [“Istoria teoriei leniniste asupra sindicatelor“], (Liaoning People’s Press, 1987). [În chineză].

Sindicatele din ţările occidentale şi cele dezvoltate au fost, de asemenea, infiltrate pe scară largă şi utilizate de elementele comuniste. Relația dintre angajatori și angajați este una simbiotică, dar comuniştii încearcă să provoace, să extindă şi să intensifice conflictul dintre ei. Sindicatele sunt folosite pentru escaladarea conflictelor în timpul procesului de negociere dintre conducere și lucrători. În plus, sindicatele raţionalizează şi intensifică latura conflictuală a relaţiei şi o folosesc pentru a-şi legitimiza propria existenţă. Apoi, sindicatele intensifică nemulţumirea muncitorilor, dau vina pe „capitaliști” pentru orice probleme. Aceasta a fost cheia supraviețuirii sindicatelor.

La suprafaţă, sindicatele luptă pentru interesele angajaților dar, de fapt, ele subminează competitivitatea industrială. Există două motive pentru aceasta. În primul rând, sub pretextul protejării drepturilor şi intereselor muncitorilor, sindicatele fac dificil ca întreprinderile să concedieze angajaţii care nu au performanţe bune și care realizează puțin. Acest lucru dă naştere unei culturi a lenei. Nu numai că acest lucru este inechitabil faţă de angajaţii care lucrează cu sârguinţă, dar îi face şi mai puţin proactivi. Cel mai important factor al creşterii unei companii îl constituie angajații acesteia, dar sub umbrela de protecţie a sindicatului faţă de angajaţii care nu reuşesc să facă faţă, companiile îşi pierd competitivitatea. Companiile care nu reușesc să îndeplinească aceste cereri sindicale sunt apoi ținta luptei, inclusiv prin greve și proteste, care afectează în continuare compania. Puternicul sindicat “United Auto Workers” a cerut în mod obișnuit organizarea grevelor în Detroit. Înainte de criza financiară din 2008, sindicatul cerea salarii și beneficii de 70 de dolari pe oră. În consecință, industria producătoare de automobile din SUA a fost la un pas de faliment. ^[20]James Sherk, „Ce fac sindicatele: modul în care sindicatele afectează locurile de muncă și economia”, Fundația Heritage, 21 mai 2009, … Continue reading

În al doilea rând, sub pretextul protejării beneficiilor sociale ale angajaţilor (pensiile, asigurările de sănătate etc.), sindicatele cresc, în mod constant, costurile întreprinderii. Acest lucru forțează companiile să-şi diminueze creșterea și să-și reducă investiţiile în cercetare şi dezvoltare, ceea ce dăunează competitivității acestora. De aici rezultă necesitatea ca întreprinderile să-și crească preţurile produselor, ceea ce dăunează şi intereselor consumatorilor. Studiile arată că acesta este motivul pentru care întreprinderile fără sindicate, precum Toyota şi Honda, au reuşit să producă maşini de înaltă calitate la costuri mai mici şi de ce fabricile de automobile americane împreună cu sindicatele din Detroit au devenit mai puţin competitive. ^[21]Ibidem

Edwin Feulner, fondatorul grupului de reflecție american Heritage Foundation (Fundația Heritage), a spus despre sindicate: “Ele funcţionează ca o piatră de moară de gâtul companiei – făcând-o mai puţin flexibilă, mai puţin capabilă să reacţioneze cu înţelepciune la cerinţele unei pieţe în schimbare”. ^[22]Edwin J. Feulner, “Doborârea Twinkies“, Website-ul Fundaţiei Heritage, 19 noiembrie 2012, https://www.heritage.org/jobs-and-labor/commentary/taking-down-twinkies

Pierderea oportunităţilor de angajare în industria de prelucrare din SUA este acum cunoscută tuturor, dar mulţi oameni nu ştiu că sindicatele reprezintă un factor cheie al pierderii locurilor de muncă. Numărul locurilor de muncă sindicalizate din industria de prelucrare a scăzut cu 75% între 1977 şi 2008, în timp ce cele care nu sunt afiliate unui sindicat din industria de prelucrare a crescut cu 6% în acea perioadă, potrivit The Heritage Foundation.

Situaţia din afara industriei prelucrătoare este similară. Să luăm ca exemplu industria construcţiilor. Un raport al unui cercetător de la Heritage Foundation, James Sherk, afirmă: “Spre deosebire de sectorul manufacturier, industria construcţiilor a crescut considerabil de la sfârşitul anilor ’70. Cu toate acestea, în ansamblu, această creştere a apărut exclusiv în locurile de muncă neafiliate unor sindicate, crescând cu 159% din 1977″. Locurile de muncă sindicalizate din construcții au scăzut cu 17 la sută”. ^[23]Sherk, „Ce fac sindicatele”.

În plus, sindicatele sunt instrumentele folosite de elementele comuniste pentru a promova egalitarismul în întreprinderi. Fundaţia Heritage notează că sindicatele solicită companiilor să plătească salarii în funcţie de vechimea angajatului (echivalentul anilor de serviciu în ţările socialiste), indiferent de performanţă sau de contribuţia angajatului la companie. „Contractele sindicale comprimă salariile: împiedică creșterea salariilor muncitorilor mai productivi şi măresc salariile celor mai puţin competenţi”. ^[24]Ibidem

Ideea care se aplică aici este similară egalitarismului absolut în comunism, care înseamnă, efectiv, redistribuirea bogăţiei în rândul angajaţilor din cadrul întreprinderii. Imixtiunea în procesul decizional intern al întreprinderilor şi monopolul pieţei muncii erodează piața liberă.

Susţinerea agresivă de către sindicate a ceea ce ei descriu drept asigurări sociale ale muncitorilor sfârșește prin a favoriza o parte dintre muncitori faţă de ceilalţi şi devine o piedică pentru companiile individuale şi economie, în ansamblu. Un sondaj efectuat în 2005 a arătat că “cele mai multe gospodării ai căror membrii sunt sindicalişti dezaprobă uniunile sindicale americane” şi că “principalul motiv al dezaprobării nu este niciodată discutat în mod deschis în mass-media sindicală sau abordat în cadrul convențiilor sindicale“. ^[25]Steve Inskeep, “Solidaritatea de vânzare: corupţia în sindicate“, Radioul Public Național, 6 februarie 2007, https://www.npr.org/templates/story/story.php?storyId=5181842.

Sindicatele infiltrate de comunism, sub îndrumarea mişcării progresiste au devenit adesea instrumente pentru a lupta împotriva pieței libere. Conducerea sindicatelor are interese personale în întreprindere, iar corupţia este ceva obişnuit în rândul liderilor sindicali. Lupta lor la unison împotriva a ceea ce ei numesc nedreptate la locul de muncă creează o povară pentru societate şi productivitate, devenind un obstacol în calea reformelor şi a încercărilor raționale de a eficientiza producția, serviciile, educația, birocrația guvernamentală și alte domenii. Din punct de vedere politic, Stânga atrage sprijinul sindicatelor pentru a-și promova mișcările sociale și pentru a conduce la divizarea societății.

7. “Idealurile” comuniste: ispitirea omului spre distrugerea proprie

Deși teoria comunistă este plină de lacune şi contradicţii, mulţi sunt încă înşelaţi de ea. Acest lucru se datorează faptului că Marx a descris un paradis comunist utopic de care oamenii din întreaga lume s-ar putea bucura. Aceasta este fantezia centrală şi amăgirea. Descrierea sa include “abundență materială copleşitoare” și standarde morale mult mai înalte pentru societate. Fiecare persoană ar lucra „în funcție de capacitatea sa” și ar primi „în funcție de nevoile sale”. Nu ar exista nicio proprietate privată, nici un decalaj între bogaţi şi săraci, nicio clasă conducătoare, nici exploatare, ci libertate şi egalitate pentru toţi şi fiecare persoană ar putea să-şi dezvolte talentele sale. Viaţa ar fi minunată.

Acest set de argumente înşelătoare i-a atras pe mulţi să lupte pentru el. În prezent, mulţi occidentali nu au avut niciodată experienţa tragică de a trăi într-un stat totalitar comunist. Ei continuă să nutrească speranţa iluzorie a unui paradis comunist şi, astfel, țin aprinsă flacăra comunismului susținând ideile comuniste şi socialiste.

De fapt, toate ideile prezentate de Marx sunt iluzii periculoase. Marxismul susţine că o societate comunistă se va bucura de supraabundență de bunuri materiale. Cu toate acestea, dorinţele omului şi nevoile lui sunt interminabile. În condiţiile constrângerilor legate de faptul că cunoaşterea umană este limitată, timpul de lucru este limitat şi resursele sunt limitate, lipsurile şi privaţiunile sunt inevitabile. Acesta este punctul de plecare al tuturor studiilor economice. Fără aceste constrângeri, oamenii nu ar fi nevoiți să caute ce tip de metodă de producție era cea mai eficientă, deoarece presupusa supraabundență va asigura totul şi poate fi risipită după bunul plac.

Marxismul susţine, de asemenea, că standardele morale în societatea comunistă ar fi mult îmbunătățite. Cu toate acestea, binele şi răul coexistă în fiecare persoană, îmbunătăţirea standardelor morale necesită îndrumarea oferită de credinţele şi valorile tradiţionale, precum şi eforturi de cultivare personală. Ceea ce predică marxismul este ateismul şi lupta de clasă, care stimulează partea rea a omului. Oamenilor nu li se permite să aibă libertatea de credinţă, iar religia este doar un instrument politic al partidului comunist. Mai mult, în comunism, instituţiile religioase sunt folosite pentru a proteja tirania, pentru a induce în eroare lumea, pentru a se împotrivi divinității, şi pentru a întoarce oamenii de pe calea credinței. Fără o credinţă dreaptă în Dumnezeu şi fără autodisciplină, moralitatea nu poate decât decădea. În plus, toţi liderii comunişti se dovedesc a fi tirani — aroganţi, indecenţi şi complet lipsiți de etică. Aşteptarea ca adepții lor să aibă standarde morale mult îmbunătăţite este contrar raţiunii.

Marxismul proclamă, de asemenea, că va exista egalitate pentru toţi. Dar, după cum s-a discutat mai devreme, socialismul duce în mod inevitabil la totalitarism. Puterea este baza distribuţiei resurselor, însă distribuţia puterii într-un stat totalitar este cea mai nedreaptă. Prin urmare, distribuţia resurselor în totalitarism va fi, de asemenea, cea mai nedreaptă. În toate ţările în care a guvernat sau guvernează socialismul, oamenii văd o clasă privilegiată și decalaje enorme între bogaţi şi săraci precum şi suprimarea oamenilor de către stat. Resursele sunt epuizate în scopuri militare, iar bunurile oamenilor sunt jefuite pentru a face clasa privilegiată mai puternică, în timp ce majoritatea oamenilor sunt lăsați să se zbată în sărăcie.

Marxismul înşeală oamenii cu promisiunea “de la fiecare după capacitate, fiecăruia după nevoi”. ^[26] Karl Marx, “Critica Programului Gotha”, în Marx & Engels Selected Works (Moscova: Progress Publishers, 1970), 3: 13–30, Marxists Internet Archive, 20 aprilie 2020, https: //www. … Continue reading Comunismul înșeală oamenii promițând că fiecare membru al societății își poate folosi pe deplin abilitățile sale. În economiile socialiste, oamenii nu sunt în măsură să acționeze după bunul plac în funcție de propria lor capacitate, deoarece nu au libertăți de bază.

Marxismul spune că diviziunea muncii creează alienare. Dar, de fapt, diviziunea muncii este necesară pentru orice societate. Smith susține în The Wealth of Nations că o diviziune a muncii poate crește foarte mult productivitatea și poate promova prosperitatea. Diferențele create de diviziune nu sunt neapărat conflicte și nici nu duc neapărat la înstrăinare și depersonalizare. Oamenii din toate categoriile sociale, indiferent de poziția lor socială, pot contribui la societate, își pot ridica moralitatea și pot contribui la aducerea fericirii familiilor lor și comunității.

Cu toate acestea, comunismul foloseşte urmărirea bunăstării de către oameni, pentru a-i induce în eroare și a-i face să devină fanatici religioși ai ideologiei comuniste. Acesta foloseşte urmărirea bunăstării că stindard pentru a-i îndepărta pe oameni de Divin. El contaminează minţile oamenilor, le întăreşte natura malefică şi îi determină să comită tot felul de crime. Sub această influență, oamenii se răsfaţă cu plăceri materiale, abandonând convingerile mai înalte şi mai nobile ale vieţii. Comunismul otrăvește tot ceea ce atinge și măcelărește milioane de oameni, precum se vede în fiecare țară în care a ajuns la putere. Dacă oamenii din lume nu se trezesc în cel mai scurt timp, se vor confrunta cu consecinţe şi mai îngrozitoare.

8. Moralitatea, prosperitatea şi pacea

Căutarea fericirii ţine de natura umană. O economie prosperă poate aduce fericire, dar economia nu există în vid. Atunci când calea dezvoltării economice se abate de la etică şi moralitate, poate urma o criză economică. O societate care este doar bogată nu este numai incapabilă să aducă bucurie şi fericire, dar și prosperitatea ei va fi de scurtă durată. Pe măsură ce fundamentul eticii şi moralităţii se prăbuşeşte, o paște rezultat dezastruos.

În 2010, publicaţia Cotidianul Poporului, o portavoce a regimului chinez, a raportat că, în China, în ciuda dezvoltării economice, indicele brut al fericirii naţionale a înregistrat o scădere an de an. A doua economie a lumii este afectată de corupţie, poluarea mediului şi incidente legate de siguranţa alimentară, făcând poporul chinez extrem de nesigur de viaţa lui. În acest caz, bogăţia a crescut, pe măsură ce moralitatea şi fericirea au scăzut.

Acest lucru reflectă defectul fatal al comunismului: fiinţele umane nu sunt formate doar dintr-un corp, ci, mai mult decât atât, din minte şi spirit. Divinitatea a trasat calea vieţii omului. Chinezii spun că “fiecare gură de mâncare şi fiecare înghițitură sunt deja rânduite”, ceea ce este analog în credința spirituală occidentală conceptului că soarta sau viețile oamenilor sunt deja rânduite. Oamenii care sunt credincioși înţeleg că bogăţia este un har acordat lor de către Creator. Ei prețuiesc faptul că trebuie să aibă o inimă umilă şi recunoscătoare şi de aceea sunt mulţumiţi și fericiți.

Printre cei aflați la bordul Titanicului, când nava s-a scufundat în 1912, s-a aflat şi milionarul John Jacob Astor al IV-lea, a cărui avere ar fi putut construi treizeci de nave Titanic. Cu toate acestea, atunci când s-a confruntat cu moartea, a ales ceea ce credea că este corect din punct de vedere moral şi a protejat femeile şi copiii – şi-a cedat locul pentru doi copii îngroziţi. ^[27]“Copiii de pe Titanic” Regizat de Keith Wootton. Marina Del Rey, CA: Vision Films, 2014. În mod similar, Isidor Straus, coproprietarul magazinului Macy, a spus: “Nu voi merge înaintea celorlalţi bărbaţi”. Soţia sa, Ida, a refuzat, de asemenea, să ajungă pe o barcă de salvare, dându-i locul doamnei Ellen Bird, noua lor menajeră. Ea a ales să-şi petreacă ultimele momente cu soţul ei. ^[28]Isidor Straus, Autobiografia lui Isidor Straus (Smithtown, NY: The Straus Historical Society, 2011), 168–176.

Aceşti oameni cu averi imense au ales să acționeze conform valorilor tradiţionale şi credinţei, în faţa oportunităţii de a-şi salva bunurile şi vieţile. Alegerea făcută de ei pentru moralitate și pentru justiție manifestă strălucirea civilizației umane și a naturii umane: un caracter nobil valorează mai mult decât viața, care la rândul ei este mai valoroasă decât bogăția.

Domnul Li Hongzhi, fondatorul Falun Dafa, a scris în “Bogăţie cu virtute”:

“Este datoria conducătorului şi a oficialilor să aducă belşug populaţiei, însă promovarea venerării banului este cea mai rea politică pe care poate s-o adopte cineva. Bogăţia fără virtute va răni toate fiinţele conştiente, pe când bogăţia cu virtute este ceea ce îşi doresc toţi oamenii. De aceea cineva nu poate fi bogat fără să promoveze virtutea.

Virtutea este acumulată în vieţile trecute. Să devii un rege, un oficial, un om bogat sau un nobil, toate vin din virtute. Fără virtute, nu există câştig; pierderea virtuţii înseamnă a pierde totul. Astfel, aceia care caută putere şi bogăţie trebuie întâi să acumuleze virtute. Suferind greutăţi şi făcând fapte bune se poate acumula virtute în rândul maselor. Pentru a obţine asta, trebuie înţeles principiul cauzei şi efectului. Cunoașterea acestui lucru poate permite oficialilor şi populaţiei să-şi exercite stăpânirea de sine şi, astfel, prosperitatea şi pacea vor triumfa sub cer.” ^[29]Li Hongzhi, “Bogăţie cu virtute”, Principii Esențiale pentru o Avansare Ulterioară, 27 ianuarie 1995, … Continue reading

Dacă omenirea menţine valorile menţionate mai sus pentru bogăţie şi viaţă, provocările economice înrădăcinate în lăcomia, lenea şi invidia fiinţelor umane vor fi reduse considerabil. Odată ce omenirea îşi va suprima dorinţele egoiste, ideologia comunismului nu va mai putea să ademenească inima umană, iar standardele morale vor rămâne înalte.

Spectrul comunismului a făcut aranjamente complicate pentru a distruge omenirea. Aranjamentele sale economice sunt doar o parte din poveste. Pentru a ne elibera de controlul “idealurilor” comuniste, trebuie să expunem conspiraţia, să identificăm mesajele frauduloase şi să nu ne mai punem speranţa în această ideologie falimentară. Trebuie, de asemenea, să restaurăm valorile tradiţionale şi să recuperăm moralitatea şi virtutea. Astfel, omenirea va putea să aibă parte de prosperitate şi fericire veşnică şi să obțină adevărata pace. Civilizaţia umană va străluci, apoi, cu o nouă vitalitate.

*****