Capitolul 9 (I) : Capcana economică a comunismului

Spectrul comunismului nu a dispărut odată cu dezintegrarea Partidului Comunist din Europa de Est

În fața dvs. se afla traducerea în limba română a unei lucrări apărute în limba chineză, intitulată “Cum conduce spectrul comunismului lumea”, scrisă de echipa editorială a celor “Nouă comentarii despre Partidul Comunist”.

*****

Cuprins

Introducere

1. Proprietatea de stat și economiile planificate: sisteme de sclavie
a. Proprietatea de stat: un jug totalitar
b. Planificarea economică: destinată eșecului

2. Țările occidentale: practicarea comunismului sub un alt nume
a. Impozite ridicate și asistență socială
b. Intervenționismul economic agresiv în țările occidentale
c. Cum conduce economia socialistă la totalitarismul comunist

Referinţe

*****

Introducere

Influența comunismului este prezentă în fiecare sector al sistemului nostru economic actual. Având în vedere tendința guvernării în continuă expansiune, practic fiecare țară de pe pământ se îndepărtează de principiile clasice ale pieței libere și gravitează către economia comunistă sau socialistă.

Examinând țările care au abandonat comunismul sau modelul economic socialist după căderea blocului sovietic, s-ar putea crede că spectrul comunist nu a reuşit să-şi atingă obiectivele. Dar realitatea nu este atât de simplă. Metodele spectrului nu urmează un model rigid. În scopul atingerii unui obiectiv mai mare, acesta poate abandona anumite forme în timp ce le adoptă pe altele pentru a se potrivi situației istorice sau sociale. Acest lucru nu este nicăieri mai adevărat decât în sfera economică.

În urmă cu mai bine de 150 de ani, Karl Marx a susţinut abolirea proprietăţii private şi înlocuirea acesteia cu proprietatea statului în cartea sa Das Kapital. Statele comuniste totalitare au încercat să atingă acest obiectiv direct, folosind teroarea, violența și crima în masă. Dar pe măsură ce doctrina comunistă deschisă și-a pierdut farmecul, stângiștii din țările democratice au conceput căi nonviolente. Multiplele ramificații ale socialismului și comunismului pe care le-au creat și introdus de-a lungul timpului nu permit o clasificare ușoară a acestora.

Pe lângă limitarea drepturilor fundamentale la proprietate privată și intelectuală, politica economică comunistă încurajează corupția și contribuie la eroziunea culturii tradiționale. Pentru a-și păstra prosperitatea, modul de viață și fundamentele morale, națiunile din întreaga lume trebuie să înțeleagă subversiunea comunistă în domeniul economic și să ia măsuri împotriva acesteia.

1. Proprietatea de stat și economiile planificate: sisteme de sclavie

Cerul l-a creat pe om, l-a înzestrat cu înțelepciune și putere și a hotărât că în viața sa va culege recompensele muncii sale – și astfel va putea obține suficient pentru a-și asigura traiul. Declarația de independență afirmă: „Noi considerăm aceste adevăruri de la sine înțelese, că toți oamenii sunt creați egali, că sunt înzestrați de Creatorul lor cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea se află Viața, Libertatea și căutarea Fericirii”. [1] Desigur, aceste drepturi includ puterea de a deține și aloca proprietăți și active.

Dimpotrivă, Marx și Engels au afirmat în Manifestul comunist: „Teoria comunistă poate fi rezumată într-o singură propoziţie: abolirea sistemului de proprietate privată”. [2] Aceasta este o referință la proprietatea de stat, care, în cadrul unei economii planificate, este obligatorie. În economiile planificate comuniste, mijloacele de producție sunt controlate direct de stat. Esența acestui sistem încalcă principiile Cerului, este contrară naturii umane și, în cele din urmă, este o formă de sclavie.

a.  Proprietatea publică: un jug totalitar

Autorul  anticomunist american, Fred Schwartz, a spus următoarea glumă în cartea sa “Puteţi avea încredere în comunişti … să fie comunişti” în legătură cu două interviuri efectuate de un reporter la o fabrică sovietică de automobile, şi apoi la o fabrică americană: [3]

“Cine deţine această fabrică?” “Noi”, au răspuns ei.

“Cine deţine terenul pe care este construit?”

“Noi.”

“Cine deţine produsele fabricii după ce sunt fabricate?” “Noi.”

Afară, într-un colţ al unei parcări mari, erau trei maşini vechi. Vizitatorul a întrebat: “Cine deţine rablele maltratate de acolo?”

Ei au răspuns: “Noi le deţinem, dar una dintre ele este folosită de managerul fabricii, una este folosită de comisarul politic, iar cealaltă este folosită de poliţia secretă”.

Acelaşi reporter a venit la o fabrică din America şi i-a întrebat pe lucrători: “Cine deţine această fabrică?”

“Henry Ford”, au răspuns ei.

“Cine deţine terenul pe care este construit?”

“Henry Ford.”

“Cine deţine produsele fabricii atunci când sunt fabricate”. “Henry Ford.”

În curtea fabricii era o parcare mare plină cu toate modelele de automobile americane moderne. El a întrebat: “Cine deţine toate maşinile de acolo?”

Ei au răspuns: “Oh, noi.”

Această poveste prezintă, în culorii viiconsecinţele şi diferenţele dintre sistemele de proprietate privată şi publică. În cadrul sistemului de proprietate publică, resursele şi câştigurile din muncă sunt naţionalizate. Au dispărut mecanismele care motivează entuziasmul individual, străduinţa şi inovaţia, ca şi simţul responsabilităţii transmise de drepturile de proprietate personală. Nominal, proprietatea publică înseamnă că bogăţia unei ţări este împărtăşită de toţi cetăţenii dar, în practică, înseamnă că o clasă privilegiată monopolizează resursele şi are grijă, mai întâi, de ea însăşi.

Cel mai important factor al creşterii economice îl reprezintă oamenii. Proprietatea publică împiedică vitalitatea şi motivaţia oamenilor de a fi productivi. Aceasta subminează moralul, promovează ineficienţa şi provoacă risipa. De la gospodăriile colective sovietice la colectivizarea din China – inclusiv eşuarea colectivizării în Cambodgia şi în Coreea de Nord – sistemul de proprietate publică aduce foamete oriunde ajunge. De exemplu, zeci de milioane de oameni din China au murit din cauza foametei provocate de om între 1959 și 1961.

În oameni există atât răutatea cât și bunătatea. Proprietatea privată permite omului să-şi dezvolte bunătatea din natura umană şi încurajează munca şi chibzuinţa. Proprietatea colectivă, încurajează răul din natura umană, promovând invidia şi lenea.

Economistul și filosoful austriac Friedrich Hayek a spus că dezvoltarea civilizaţiei se bazează pe tradiţiile sociale care au plasat proprietatea privată în centru. Astfel de tradiţii au dat naştere sistemului modern capitalist şi creşterii economice aferente. Aceasta este o ordine organică, de autogenerare, care nu are nevoie de un guvern pentru a acţiona. Cu toate acestea, mişcările comuniste şi socialiste încearcă să modeleze lumea în conformitate cu dorințele lor – ceea ce Hayek a numit “vanitate fatală”. [4]

Dacă proprietatea privată şi libertatea sunt inseparabile, atunci, aceleaşi lucruri se aplică şi proprietăţii colective, care este inseparabilă de coerciţie şi de totalitarism. Sistemul de proprietate colectivă naţionalizează resursele, degradează productivitatea economică şi transformă oamenii în slujitori şi sclavi ai ţării. Toţi oamenii trebuie să se supună poruncilor partidului central, iar ideile şi vocile incompatibile cu regimul pot fi suprimate. Oamenii devin apoi neputincioşi în a se împotrivi intervenţiei statului.

Astfel, eliminarea proprietăţii private şi instaurarea proprietăţii colective conduc, în mod inevitabil, la rezultate totalitare. Colectivismul este un jug pus pe gâtul omului de către un stat totalitar. Libertatea este furată – inclusiv libertatea de a fi bun – şi toată lumea este forţată să urmeze ordinele regimului comunist.

Dacă puterea este privatizată și proprietatea colectivizată, atunci omenirea se poate aștepta la dezastre.

b.  Planificarea economică: sortită eşecului

În cadrul economiei planificate, producţia întregii societăţi, alocarea resurselor şi distribuţia produselor se bazează pe un plan stabilit de stat. Acest lucru este complet diferit de planificarea normală a companiilor şi a persoanelor fizice.

Economia planificată are dezavantaje naturale şi evidente. În primul rând, aceasta necesită colectarea unei cantități enorme de date pentru a face aranjamente rezonabile pentru producţie. Pentru o ţară, mai ales pentru o ţară modernă cu o populaţie mare, volumul de informaţii relevante este inimaginabil de mare și imposibil de procesat. De exemplu, fostul birou de preţuri sovietic a trebuit să stabilească preţuri pentru 24 de milioane de tipuri diferite de bunuri. [5] 

Complexitatea şi variabilitatea societăţii şi a oamenilor nu pot fi rezolvate printr-o economie planificată unificată. Chiar şi cu utilizarea datelor moderne şi a inteligenţei artificiale, gândurile umane nu pot fi introduse ca elemente variabile şi, astfel, sistemul va fi întotdeauna incomplet.

Economistul Ludwig von Mises a discutat despre relaţia dintre socialism şi piaţă în articolul său “Calculul economic în Comunitatea Socialistă“. [6] El observă că, fără o piaţă reală, o societate socialistă nu va putea să facă calcule economice rezonabile. Astfel, distribuţia resurselor nu poate fi raţionalizată, iar economia planificată va eşua inevitabil.

În plus, planificarea economică necesită controlul coercitiv al statului asupra resurselor. Acest lucru necesită, în cele din urmă, putere absolută, cote şi comenzi. Mai mult, o economie planificată este mai degrabă o viziune a politicii, decât a nevoilor oamenilor. Atunci când cerinţele lumii reale nu se conformează planificării de stat, puterea de stat se loveşte de tendinţele economice naturale, ducând, astfel, la o alocare greşită a capitalului şi la toate problemele sale. Economia planificată foloseşte puterea şi înţelepciunea limitate ale guvernării pentru a juca rolul lui Dumnezeu. 

Mai mult, puterea economică depinde în primul rând de politică, mai degrabă decât de nevoile reale ale oamenilor. Economia planificată şi presiunea politică ridicată sunt inseparabile. Deoarece planurile naţionale sunt inevitabil eronate, atunci când există probleme, planurile vor fi contestate atât în interiorul, cât şi în afara guvernării. Cei aflaţi la putere, simt atunci că autoritatea lor este contestată şi se vor lupta, astfel că “presiunile politice” şi “epurările politice” devin inevitabile. Mao Zedong, de exemplu, a ignorat legile economiei şi a planificat cu forţa “Marele Salt Înainte”, având ca rezultat o foamete de trei ani care a cauzat zeci de milioane de decese. Acest lucru a condus la contestarea puterii sale în Partidul Comunist, devenind astfel motivul principal pentru care Mao a lansat Revoluţia Culturală.

Efectele dezastruoase ale economiei planificate şi ale proprietăţii colective s-au reflectat pe deplin în status quo-ul întreprinderilor chineze de stat. În ultimii ani, un număr mare de întreprinderi de stat din China şi-au oprit sau încetinit producţia, au suferit pierderi în fiecare an sau au devenit insolvabile. Ele se bazează pe subvenţii guvernamentale şi pe credite bancare pentru a-şi menţine operaţiunile. Astfel au devenit, în esenţă, paraziţi ai economiei naţionale, iar multe sunt cunoscute ca “întreprinderi zombie”. [7] Dintre cele 150.000 de întreprinderi de stat din China, cu excepţia monopolurilor de stat, precum petrolul şi telecomunicaţiile, profiturile altor întreprinderi de stat sunt neglijabile, iar pierderile lor sunt grave. Până la sfârşitul anului 2015, activele totale ale acestora reprezentau 176 % din PIB, datoria lor era de 127 %, iar câştigurile au reprezentat doar 3,4 %. [8] Unii economişti cred că întreprinderile zombie au deturnat economia Chinei, care timp de mulți ani a rămas dependentă de producția ieftină, posibilă prin exploatarea extremă a lucrătorilor cu salarii mici și o nerespectare completă a mediului.

În acelaşi timp, economia planificată privează oamenii de libertate şi forţează statul să aibă grijă de ei. Toate aspectele vieţii oamenilor intră sub controlul statului, care închide oamenii într-o închisoare invizibilă, caută să desfiinţeze liberul arbitru şi să modifice modul de viaţă stabilit de Divin.  Esenţa proiectului este aceea de a transforma oamenii în sclavi şi în roboți. Aceasta este o altă manifestare a revoltei comuniste împotriva legii divine şi naturale.

2. Țările occidentale: practicarea comunismului sub un alt nume

Pentru indivizi, „abolirea proprietății private” a marxismului presupune “abolirea individualităţii burgheze, a independenţei burgheze şi a libertăţii burgheze”. Pentru societate, înseamnă că “proletariatul își va folosi supremaţia politică pentru a smulge treptat tot capitalul burgheziei, pentru a centraliza toate uneltele de producţie în mâinile statului, adică ale proletariatului organizat în clasă conducătoare”. [9]

Numeroase politici sau structuri economice par să nu aibă nicio legătură cu socialismul, la suprafață, totuşi ele joacă rolul de restrângere, slăbire sau privare a oamenilor de dreptul la proprietatea privată. Alte politici slăbesc mecanismul liberei inițiative, extind puterea guvernului şi conduc societatea mai departe pe drumul spre socialism. Metodele includ nivelul ridicat al impozitării, programe de asistenţă socială generoase şi intervenţionismul agresiv al statului.

a. Taxe mari şi programe de asistenţă socială generoase

Impozitarea ridicată este un mod ascuns de a elimina treptat sistemul de proprietate privată. Rezultatul final al impozitării ridicate este același cu proprietatea de stat și „egalitarismul” impus de regimurile comuniste, singura diferență fiind dacă naționalizarea se efectuează înainte sau după producție.

În Occident, producția este controlată în mod privat, dar veniturile sunt convertite în active de stat prin impozite și scheme de redistribuire. Această luare de avere se realizează în mod legal prin democrație și legislație, mai degrabă decât prin ucidere și violență.

O caracteristică importantă a economiei comuniste sau socialiste din ţările occidentale este asistenţa socială robustă care este utilizată pentru a eroda treptat înțelepciunea și libertatea morală. Deși unele ajutoare guvernamentale precum securitatea socială a victimelor dezastrelor sau accidentelor sunt rezonabile, este ușor ca asistența socială să devină un instrument convenabil de înşelăciune. Aspectele sale pozitive devin scuza pentru creșterea impozitelor și a controlului guvernului. În această privinţă, asigurările sociale generoase au atins deja aceleaşi consecinţe distructive asupra oamenilor, a societăţii şi a valorilor morale ca şi economia comunistă, fără a fi nevoie de o revoluție violentă.

Asistenţa socială în ţările occidentale dezvoltate consumă o mare parte din veniturile fiscale, care provin din impozitele transferate din averea privată. Toate beneficiile socializate trebuie plătite în cele din urmă de către oameni, prin impozite sau datorii naționale. Nu există vreo altă modalitate de a menţine acest nivel de generozitate a guvernului. În Statele Unite, mai mult de jumătate dintre veniturile fiscale sunt cheltuite pentru securitatea socială şi îngrijirea medicală. Mai mult de 80% din aceşti bani provin din impozitele pe venitul personal şi din taxele de securitate socială; 11% sunt din impozitul pe profit al companiilor. [10] Acest tip de cheltuieli masive guvernamentale au început abia în secolul trecut.

În 1895, Curtea Supremă a SUA a declarat neconstituționale impozitele pe venit. Decizia a rămas valabilă până la ratificarea din 1913 a celui de-al 16-lea amendament. Datele din cincisprezece ţări au arătat că, în 1900, doar şapte țări au impus o taxă pe venit, Italia având o rată de 10%. Australia, Japonia şi Noua Zeelandă au avut cote de impozit pe venit de aproximativ 5%.

Până în 2016, potrivit datelor a 35 de economii de piaţă, publicate de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), 27 de ţări au avut o rată a impozitului pe venit de peste 30%. Ţările cu cele mai mari impozite pe venit, situate la 54% şi 49,4%, s-au aflat în Europa. [11] Pe lângă aceasta, mâncarea sau cumpărăturile din multe părţi ale Europei au şi o taxă pe valoarea adăugată (TVA) care este de peste 20% din impozitul pe vânzări. Taxele corporative şi alte impozite se adaugă şi ele la greutatea fiscală globală.

O impozitare ridicată îi împovărează nu numai pe cei bogaţi, ci și pe cei din partea de jos a scalei fiscale. În timp ce bogaţii au adesea diverse mijloace legale de a se proteja de impozite, serviciile sociale acordate săracilor dispar atunci când venitul lor depășește un anumit prag. După impozitare, acest venit este adesea mai mic decât ceea ce au primit din asistența socială. Oamenii sunt efectiv penalizați pentru că lucrează mai mult și, astfel, sunt motivați să rămână pe asistența socială.

Asistenţă socială extinsă

În societatea modernă, sistemul de asigurări sociale ridicat a fost extins pentru a acoperi şomajul, îngrijirea medicală, pensiile, accidentele de muncă, locuinţele, educaţia, îngrijirea copiilor şi altele care depăşesc, cu mult, sfera conceptelor tradiţionale de caritate pentru cei care au nevoie imediată de ajutor.

Un raport al Fundaţiei Heritage a arătat că, în 2013, mai mult de o sută de milioane de oameni din Statele Unite sau aproximativ o treime din populaţie, au beneficiat de ajutoare sociale (cu excepţia serviciilor de securitate socială şi medicale) în valoare de 9.000 USD pe persoană. [12] Potrivit statisticilor colectate de către Biroul de recensământ al SUA, aproximativ 14,8% din populaţie era clasificată ca trăind sub pragul sărăciei – practic aceeași rată ca în 1967, la câțiva ani după ce președintele Lyndon B. Johnson a declarat „război necondiționat împotriva sărăciei în America.” Acest lucru sugerează că extinderea considerabilă a beneficiilor sociale – așa cum s-a făcut sub administrația Johnson – nu a atins obiectivul de a reduce procentul de persoane care trăiesc sub pragul sărăciei.

În 2014, în cei 50 de ani de la lansarea războiului împotriva sărăciei de către preşedintele Johnson, contribuabilii americani au cheltuit 2,2 trilioane de dolari pentru asistenţa socială. Cu toate acestea, după cum arată statisticile Biroului de recensământ al SUA, rata sărăciei a rămas constantă în ultimii 40 de ani. [13]

Mai mult, sărăcia este calculată în funcție de venit și nu are în vedere diferitele beneficii acordate beneficiarilor de asistență socială, cum ar fi bonurile de masă, subvențiile pentru locuințe și prestațiile educaționale. Cu peste un secol în urmă, gânditorul francez Alexis de Tocqueville a spus că, folosind doar pragurile de sărăcie pentru a aloca ajutorul, este imposibil să știm dacă indivizii eligibili suferă de fapt de circumstanțe pe care nu le pot controla sau dacă nenorocirea lor este din propria lor cauză. [14]

Clasificarea deliberată a unui număr mare de oameni în grupul demografic „sărac” oferă o scuză amplă pentru extinderea asigurărilor sociale. Nivelurile de trai în sărăcie astăzi sunt superioare celor din anii 1960. Potrivit studiilor guvernamentale, 96% dintre părinţii din gospodăriile sărace au declarat că copiii lor nu au suferit niciodată de foame din cauza incapacității de a cumpăra alimente. Aproape 50% din gospodăriile sărace locuiau în case unifamiliale, iar 40% trăiau în clădiri orășenești. Doar 9% au locuit în case mobile. Optzeci la sută aveau aer condiţionat şi două cincimi aveau televizoare LCD cu diagonală mare. Trei sferturi din gospodăriile sărace dispuneau de maşini. [15]

Chiar și așa, beneficiile furnizate de guvernul SUA sunt sub media ţărilor membre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE). Majoritatea oamenilor care trăiesc în ţările nordice şi în alte ţări din Europa Occidentală se bucură de o asistenţă socială mult mai amplă decât americanii. În Danemarca, de exemplu, chiar şi cei mai bogaţi cetăţeni se bucură de asistenţă socială din pruncie-până-în mormânt, care include îngrijire medicală gratuită, învăţământ universitar şi alte beneficii generoase. Suedezii au dreptul la 480 de zile de concediu parental plătit atunci când un copil este născut sau adoptat.  Înainte ca economia Greciei să se prăbuşească, elenii au beneficiat de un salariu anual de paisprezece luni, pensionare la vârsta de 57 de ani. Țara a cheltuit 17,5% din PIB-ul său pentru plăți de pensii.

Extinderea serviciilor sociale de la forma lor tradiţională a carităţii de urgenţă la beneficiile constante pentru întreaga populaţie, face parte din obiectivul impunerii unei economii comuniste.

Beneficii sociale, corupţie şi conflicte de clasă

Din punct de vedere economic, esenţa serviciilor sociale este de a lua bani de la unii oameni şi de a transfera valoarea lor altora. Cu toate acestea, guvernul este responsabil pentru distribuirea averii, de obicei fără a cere nimic în schimb – astfel fiind erodată înțelegerea că pentru a câștiga trebuie să muncești. Pierderea acestui principiu moral este evidentă, în special în Europa de Nord.

Cercetătorul suedez Nima Sanandaji a demonstrat acest lucru utilizând datele din World Value Survey. La începutul anilor 1980, 82% dintre suedezi erau de acord cu afirmaţia că “este greşit să primești beneficii guvernamentale pe care nu le meriți”. În sondajele realizate între 2010-2014, doar 55% dintre suedezi erau de acord cu această declaraţie. [16]

În cadrul unui sistem de asistenţă socială generos, cei care muncesc din greu primesc mai puţine venituri, iar cei care sunt mai puţin harnici sunt recompensaţi cu beneficii. De-a lungul timpului, acest lucru distorsionează subtil tradiţiile morale, în timp ce, pentru generaţiile care au crescut în sistemul de protecţie socială, mulţi oameni au pierdut încet spiritul hărniciei, al independenţei, responsabilităţii şi sârguinței părinților lor. Ei cred că acest sistem este de la sine înțeles şi consideră ajutorul social un drept al omului. Ei și-au format obiceiul de a se baza pe guvern şi chiar să-l ţină ostatic pentru a primi ajutor continuu. Astfel, valorile sociale sunt schimbate aproape ireversibil. 

Sistemul guvernamental de asistenţă socială erodează, de asemenea, rolul organizaţiilor caritabile tradiţionale, privând atât donatorii de oportunitatea de a face opere caritabile, cât şi beneficiarii de şansa de a simţi recunoştinţa. În societatea tradiţională, caritatea era făcută din inițiativă proprie, fie prin ajutarea directă a celor mai puţin norocoşi, fie prin donări către organizaţii caritabile, precum bisericile. Existau donatori şi beneficiari bine definiţi, iar posibilitatea de a primi asistenţă era un privilegiu, nu un drept. Beneficiarii s-au simţit recunoscători pentru bunătatea donatorilor şi au fost motivaţi să folosească caritatea pentru a-și suplimenta propriile eforturi de îmbunătăţire a destinului. Este posibil ca cei care au primit ajutoare de caritate şi şi-au îmbunătăţit calitatea vieţii să-i ajute pe alţii, când aceştia s-au confruntat cu aceleaşi provocări pe care ei le-au întâmpinat odată.

Tocqueville a spus despre caritate că este o combinaţie a virtuţilor generozităţii şi recunoştinţei, care interacţionează reciproc pentru a îmbunătăţi societatea şi pentru a exercita o influenţă morală pozitivă. Între timp, relaţia dintre donatori şi beneficiari diminua conflictele şi antagonismul dintre bogaţi şi săraci, deoarece comportamentul caritabil individual permitea conectarea persoanelor din diferite clase economice. [17]

Sistemul disproporționat al asistenţei sociale moderne întrerupe relația dintre donatori şi beneficiari prin birocratizarea procesului de caritate. “Donatorii” de astăzi sunt contribuabili care sunt forţaţi să renunţe la averea lor, mai degrabă decât să o împartă în mod voluntar. Între timp, beneficiarii nu au nicio legătură cu binefăcătorii lor şi nu simt nicio recunoştinţă faţă de sacrificiul acestora.

Tocqueville a subliniat că asistenţa socială a exacerbat conflictele dintre bogaţi şi săraci. Datorită faptului că o parte din bogăţia lor a fost confiscată, cei bogaţi vor avea resentimente faţă de clasa beneficiarilor de servicii sociale. Tocqueville a spus că şi cei săraci vor continua să simtă nemulţumire, deoarece vor considera că ajutoarele economice li se cuvin: “O clasă vede lumea cu teamă şi dezgust, iar cealaltă priveşte ghinionul ei cu disperare şi invidie”. [18]

Asistența socială excesivă devine, de asemenea, o modalitate pentru spectrul politic de a exacerba invidia şi conflictul politic. Acest lucru a fost observat în criza economică din Grecia: în rândul claselor superioare evaziunea fiscală a devenit un “sport naţional”, potrivit oficialilor greci citaţi de The Economist. [19] Odată cu reducerea veniturilor fiscale, guvernul grec a încercat să reducă bunăstarea socială, fapt care i-a făcut să se confrunte cu rezistența socială. Pentru a nu-și supăra alegătorii, guvernul s-a bazat pe contractarea de împrumuturi pentru a compensa diminuarea veniturilor fiscale, menținând în același timp același nivel de asistență socială regăsit în alte țări europene. Grecia a majorat în cele din urmă impozitele persoanelor cu venituri medii și mari, ale producătorilor agricoli și ale companiilor.

În 2009, un studiu empiric efectuat de Martin Halla, Mario Lackner şi Friedrich G. Schneider a arătat că beneficiile sociale descurajează munca grea pe termen lung. Cei trei economişti au concluzionat că dinamica sistemului naţional de asigurări sociale este defavorabilă bazei economice a unei naţiuni. [20]

Cultura sărăciei

Sistemul de asigurări sociale ar trebui să fie o măsură de urgenţă pentru a ajuta persoanele care au nevoi reale, fiind eficient în împrejurări precum cele care implică accidente de muncă, epidemii, dezastre naturale şi aşa mai departe. Nu ar trebui să devină o formă implicită de subzistenţă, deoarece este incapabil să rezolve problema sărăciei. 

Extinderea criteriilor care determină cine are dreptul la asistenţă socială creează o atmosferă de stimulare negativă care încurajează utilizarea abuzivă a acestor beneficii. De exemplu, termenul “handicap” este redefinit continuu, pentru a include o parte tot mai mare a populaţiei în rândurile celor eligibili. Rezultatul este stagnarea economică, care provoacă un regres în moralitatea socială.

În 2012, New York Times a publicat un articol cu titlul “Profitând de analfabetismul unui copil“, în care a descris impactul politicii de asigurări sociale asupra familiilor cu venituri mici care trăiesc de-a lungul Munţilor Appalachieni din partea estică a Statelor Unite ale Americii. Articolul a menţionat câte familii sărace au renunţat să-şi trimită copii la şcoală pentru a se încadra să primească ajutor: “Mamele şi taţii se tem că, dacă copiii īnvaţă să citească, au mai puţine şanse să se încadreze în categoria celor care primesc un cec lunar de handicap intelectual”. “Mulţi oameni care trăiesc în casele mobile de pe deal sunt săraci şi disperaţi, iar un cec lunar de 698 dolari pentru fiecare copil, din programul Venitul suplimentar de siguranţă, ajută mult – şi primesc acele cecuri până când copilul împlineşte 18 ani”.[21]

Acest program de ajutor a început cu aproape 40 de ani în urmă cu scopul de a ajuta familiile ale căror copii cu probleme fizice sau psihice severe făceau dificilă munca părinților – aproximativ un procent din copiii săraci. Până în 2012, peste 55% dintre copiii ce fuseseră admişi în program au fost clasificaţi cu deficienţe mentale, dar aceste deficienţe erau ambigue şi nu aveau un diagnostic clar. În Statele Unite, există, acum, un număr total de aproximativ 1,2 milioane de copii cu “deficienţe mentale” pentru a căror îngrijire contribuabilii plătesc 9 miliarde de dolari anual. [22]

Aici, asigurările sociale şi defectele naturii umane se potențează reciproc într-o spirală descendentă. În ciuda bunelor intenţii ale celor care susţin şi formulează politici sociale, efectele acestor politici sunt adesea dăunătoare, atât pentru indivizi, cât și pentru societate în ansamblu.

Abuzul asistenței sociale nu creează numai o povară financiară; el afectează viitorul copiilor care cresc sub acest sistem. Cercetarea efectuată în 2009 a constatat că două treimi dintre persoanele care au beneficiat de asistenţă socială la vârsta copilăriei au continuat să primească ajutoarele până la vârsta adultă. [23]

Potrivit economistului american William Arthur Niskanen, sistemul de protecţie socială a dat naştere unei culturi a sărăciei care, la rândul ei, creează un ciclu vicios de dependenţă de ajutorul guvernamental, copiii extraconjugali, crime violente, şomaj şi avort.

Niskanen analizează datele de pe întreg teritoriul SUA pentru anul 1992 și estimează efectele potențiale ale majorării beneficiilor Ajutorului pentru Familiile cu Copii Dependenţi (AFCD) cu 1% din venitul mediu pe cap de locuitor. El a determinat că numărul beneficiarilor AFCD ar creşte cu aproximativ 3% , numărul persoanelor în sărăcie ar creşte cu aproximativ 0,8%, rata natalităţii copiilor născuţi în afara căsătoriei va creşte cu 2,1%, iar şomajul ar creşte cu aproximativ 0,5%. Avorturile şi crimele violente ar deveni şi mai frecvente, ambele crescând cu peste 1%. [24] Constatările lui Niskanen sugerează că un sistem robust de asistenţă socială favorizează dependenţa de sistem şi descurajează responsabilitatea personală.

Dezintegrarea familiilor este un ingredient principal în cultura sărăciei. Într-un studiu al sărăciei istorice şi contemporane a populaţiei de culoare, economistul Walter E. Williams a constatat că, în New York în 1925, 85% dintre familiile de culoare erau constituite din doi părinți. Până în 2015, gospodăriile monoparentale de culoare ajunseseră la aproape 75%. Sistemul de asistență socială stimulează acest fenomen, deoarece oferă beneficii considerabil mai mari mamelor singure decât celor care se căsătoresc. Rămânând celibatar în mod intenționat, un părinte poate accesa mai multe subvenții guvernamentale, inclusiv plăți sociale, subvenții pentru locuințe, bonuri de masă și îngrijiri medicale.  Asigurările sociale au jucat un rol esenţial în creşterea numărului părinţilor necăsătoriţi, cauzând mai multă sărăcie. Alternativ, Williams a descoperit că rata sărăciei în rândul cuplurilor căsătorite de culoare a rămas sub 10% din 1994. [25]

Folosirea de către stânga a politicii de asistenţă socială pentru a obţine voturi

În ciuda faptului că asistenţa socială s-a extins în ultimele decenii, decalajul dintre bogaţi şi săraci a crescut în mod constant. Salariul mediu, ajustat în funcţie de inflaţie, creşte în ritmul melcului, în timp ce avuția intră în buzunarele celor bogaţi, rezultând o clasă muncitoare săracă mai mare. Înarmată cu aceste chestiuni sociale, aripa stângă promovează un guvern mai mare, impozitare mai mare şi mai multă asistenţă socială pentru combaterea sărăciei, exacerbând și mai mult problemele.

Politicienii de stânga folosesc o varietate de sloganuri electorale pentru a convinge alegătorii de intenţia lor nobilă, prezentându-se pe ei înșiși ca fiind cei care au un fundament moral ridicat, în ciuda faptului că folosesc banii contribuabililor pentru a-și finanța programele. Metoda lor este de a prelua bogăția claselor superioare și mijlocii și de a o redistribui săracilor. Acest sistem de caritate forțată ascunde relația dintre donatori (contribuabili) și beneficiari. Politicienii pretind că ei sunt cei care oferă binevoitori ajutorul și primesc recunoștința beneficiarilor sub formă de voturi, spunând în același timp beneficiarilor că ar trebui să-i deteste pe cei „bogați” – care sunt, de fapt, donatorii adevărați.

b. Intervenţie economică agresivă în ţările occidentale 

În țările occidentale, statul, care în mod tradiţional doar adoptă şi aplică legi, a devenit acum un participant de frunte în arena economică. La fel ca un arbitru al unui meci de fotbal care intră pe teren, statul a devenit responsabil pentru controlul şi reglementarea capitalului în ceea ce obișnuia să fie o economie bazată în principal pe autoreglementare.

În prezent, guvernele din lumea liberă practică, deja, intervenţionism masiv în sistemele lor economice naţionale. Unul dintre factorii care au condus la această tendinţă a fost Marea Depresiune din anii 1930. În urma crizei, societatea occidentală a fost profund influenţată de teoria economică a economistului britanic John Maynard Keynes. Teoria economiei keynesiene pledează pentru intervenţia activă a statului şi reglementarea economiei prin finanțare. În lucrarea sa de referință, Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor, Keynes se opune autoreglementării pieței libere și, în schimb, favorizează creșterea cheltuielilor guvernamentale și a intervențiilor, precum planuri de salvare pentru stabilizarea pieței.

Într-o societate sănătoasă, rolul guvernului este limitat. Numai în situaţii excepţionale ar trebui ca statul să intervină în economie, cum ar fi în dezastre naturale sau în circumstanţe speciale. Dar în zilele noastre, teoria keynesiană (keynesianismul este un curent în gândirea economică – n.t.) a luat amploare în jurul lumii. Practic guvernele tuturor țărilor se luptă să aibă un control mai mare asupra economiilor țărilor lor.

Atunci când guvernul joacă un rol activ în economie, fiecare acţiune creează un efect de undă masiv asupra pieţelor. Politicile şi legile noi pot determina succesul sau eşecul unei industrii, forțând astfel un număr mare de companii şi investitori să se supună în mod excesiv deciziilor guvernului. 

Controlul financiar activ, combinat cu politicile de asistenţă socială au determinat multe guverne să îşi asume datorii enorme. Potrivit datelor OCDE, mai mult de o treime dintre statele sale membre au datorii guvernamentale de peste 100% din PIB. Datoriile unei ţări au depăşit 237% din producţia ei economică. [26] Acest deficit fiscal imens prezintă o vulnerabilitate majoră pentru viitorul social şi economic al multor ţări.

Economistul Ronald Coase, laureat al premiului Nobel, a scris mai multe lucrări de cercetare privind impactul intervenţiei guvernamentale. Coase a constatat că politica intervenţionistă produce, aproape întotdeauna, rezultate negative. Cea mai probabilă explicație, a spus el, este că „guvernul operează acum la o scară atât de masivă încât a [atins] stadiul a ceea ce economiștii numesc randamente marginale negative. Orice lucru suplimentar face asta, produce încurcături”. [27]

Consecinţele şi realitatea intervenţionismului

Există, cel puţin, două consecinţe majore ale intervenţiei de stat extinse. În primul rând, puterea statului se extinde în ceea ce priveşte rolul şi amploarea acestuia. Oficialii guvernamentali îşi cresc aroganţa în ce priveşte capacitatea lor de a interveni în economie şi lasă statul să joace rolul salvatorului. După ce a gestionat o criză, adesea, guvernul îşi va păstra puterile şi funcţiile extinse.

În al doilea rând, intervenţionismul creează mai multă dependenţă de guvern. Atunci când oamenii se confruntă cu provocări sau când piaţa liberă nu poate oferi avantajele pe care le doresc, ei vor face lobby în favoarea mai multor intervenţii ale statului pentru a-şi satisface cerinţele.

Pe măsură ce puterea statului crește, companiile private își pierd puterea, iar piața liberă are mai puțin spațiu pentru a se desfășura. Cei care au beneficiat, şi au devenit dependenţi de politicieni vor cere din ce în ce mai mult guvernului să-şi asume responsabilitatea pentru alocarea bogăţiei şi să adopte legi pentru a pune în aplicare acest lucru.

În Occident, există un puternic curent politic care împinge societatea spre stânga. Aceasta include adepţii aripei stângi, inclusiv socialiştii şi comuniştii, precum şi pe cei care nu sunt în mod tradiţional asociaţi cu aripa stângă, dar care au fost cooptaţi de aceasta. Acest lucru îi încurajează pe politicienii de stânga să ia mai multe măsuri de intervenţie în economie şi să interfereze cu funcţionarea companiilor private. Această eroziune a activităţii economice normale pare să fie provocată de diverse mişcări sociale dar, de fapt, spectrul comunismului este cel care controlează lucrurile.

Se poate vedea că guvernele occidentale îşi exercită autoritatea publică sub stindardul egalităţii şi a altor scuze politice, pentru a-și spori intervenţia, adoptând în același timp legi pentru a-şi permanentiza intervenţiile. Nu există nicio îndoială că acest comportament afectează principalul factor decizional în economia de piață – liberul arbitru al oamenilor.

Statul îşi extinde, în esenţă, autoritatea asupra pieţei libere pentru a o transforma într-o economie planificată. Implicaţiile pe termen lung sunt acelea că toate aspectele economiei şi mijloacele de trai ale oamenilor vor intra sub control statului. Mijloacele economice vor fi folosite pentru consolidarea puterii politice, înrobirea societăţii şi a cetăţenilor ei.

c. Cum conduce economia socialistă la totalitarismul comunist

Impozitele mari, asistenţa socială crescută şi intervenția răspândită a statului sunt manifestări ale socialismului în cadrul sistemului capitalist occidental. În prezent, singura diferenţă dintre intervenţionismul de stat, amplificat, din Occident şi economiile planificate ale ţărilor comuniste este că, în ţările libere, legea şi unele aspecte de bază ale sistemului capitalist protejează drepturile omului de controlul total al guvernului.

Filozoful și economistul Hayek a avertizat împotriva planificării controlate de stat şi a redistribuirii bogăţiei, spunând că ar afecta piaţa inevitabil şi va conduce la creşterea totalitarismului, indiferent dacă sistemul este democratic sau nu. Hayek credea că, deşi socialismul practicat în Europa şi America de Nord era diferit de proprietatea publică şi de economia planificată, acesta va avea totuși acelaşi rezultat – oamenii îşi vor pierde libertatea şi mijloacele de trai, însă într-un mod mai lent şi mai indirect. [28]

Aşa cum am notat mai devreme în această carte, Marx, Engels şi Lenin au văzut cu toții comunismul ca fiind obiectivul final, iar socialismul ca fiind un pas obligatoriu pe calea comunismului. Călătoria trenului spre destinaţie nu va fi afectată de oprirea acestuia într-o staţie – de fapt, ar putea prelua mai mulți pasageri. La fel, spectrul comunismului este forța motrice din spatele mișcării unei țări spre socialism. Odată ce umanitatea renunță la tradiție, fie în sfera economică, fie în alte domenii, și acceptă ideologia comunistă, ritmul acestei dezvoltări devine irelevant.

Destinaţia la sfârşitul acestei căi nu este paradisul pe pământ, ci distrugerea omenirii. De fapt, spectrul nu este preocupat dacă “paradisul” va fi realizat sau nu, acesta este doar o momeală pentru a atrage oamenii spre pierzanie.

*****

Referinţe

[1] Thomas Jefferson și colab., „Declarația de independență a Statelor Unite”, 4 iulie 1776, Arhivele Naționale, accesat la 20 aprilie 2020, https://www.archives.gov/founding-docs/declaration-transcript

[2]  Karl Marx și Frederick Engels, „Manifestul Partidului Comunist”, în Marx & Engels Selected Works, vol.1, trad. Samuel Moore, ed. Andy Blunden (Moscova: Progress Publishers, 1969), Marxists Internet Archive, accesat la 20 aprilie 2020, https://www.marxists.org/archive/marx/works/1848/communist-manifesto/ch04.htm

[3] Fred Schwarz, “Puteţi avea încredere în comunişti … să fie comunişti (New Jersey: Prentice-Hall, 1960), 26-27.

[4] Friedrich A. Hayek, “Vanitatea Fatală: Erori ale socialismului, WW Bartley III, ed. (Chicago: University of Chicago Press, 1991).

[5] Thomas Sowell,  “Intelectualii şi societatea“, ediţia revizuită şi extinsă (New York: Books of Basic, 2012), Capitolul 2.

[6] Ludwig von Mises. “Calculul Economic în Comunitatea Socialistă” Institutul Mises. Accesat la 20 aprilie 2020, https://mises.org/library/economic-calculation-socialist-commonwealth

[7] Shi Shan, Shi Shan, “Quagmire în reforma întreprinderilor chineze de stat“, Radio Free Asia, 22 septembrie 2015, https://www.rfa.org/mandarin/yataibaodao/jingmao/xql-09222015103826.html  [石山, 中国 国企 改革 的 困境, 普通话 主页]

[8] Linette Lopez, “Companiile zombie ţin ostatică economia Chinei“, Business Insider, 24 mai 2016, https://www.businessinsider.com/chinas-economy-is-being-held-hostage-2016-5

[9] Marx și Engels, „Manifestul”.

[10] Max Galka, “Istoria cheltuielilor, veniturilor şi a datoriilor guvernului american (1790-2015)“, Metrocosm, 16 februarie 2016, http://metrocosm.com/history-of-us-taxes/

[11] “Ratele de impozitare ale OCDE asupra veniturilor din muncă au continuat să scadă încet în 2016“, raportul OCED, 4 noiembrie 2017,  http://www.oecd.org/newsroom/oecd-tax-rates-on-labour-income-continued-decreasing-slowly-in-2016.htm

[12] Rachel Sheffield şi Robert Rector, “Războiul împotriva sărăciei după 50 de ani“, Raportul Fundaţiei Heritage, 15 septembrie 2014, https://www.heritage.org/poverty-and-inequality/report/the-war-poverty-after-50-years

[13] Robert Rector, “Războiul împotriva sărăciei: 50 de ani de eșec“, Raportul Fundaţiei Heritage, 23 septembrie 2014, https://www.heritage.org/marriage-and-family/commentary/the-war-poverty-50-years-failure.

[14] Alexis de Tocqueville, “Memoriu despre pauperism“, trad. Seymour Drescher (London: Civitas, 1997).

[15] Sheffield și Rector, „Războiul împotriva sărăciei”.

[16] Nima Sanandaji, “Non- excepționalismul scandinav: cultura, pieţele şi eşecul celei de-a treia căi a socialismului(Londra: Institute for Economic Affairs, 2015), ediția Kindle, 75.

[17] Tocqueville, Memoriu.

[18] Ibid, 31

[19] “Nu mai este un sport naţional“, The Economist, 3 noiembrie 2012, https://www.economist.com/europe/2012/11/03/a-national-sport-no-more 

[20] Martin Halla, Mario Lackner şi Friedrich G. Schneider, “O analiză empirică a dinamicii statului asistenţei sociale: Cazul moralităţii benefice“, Kyklos , 63: 1 (2010), 55-74, Wiley Online Library, accesat la 20 aprilie, 2020, https://onlinelibrary.wiley.com/doi/abs/10.1111/j.1467-6435.2010.00460.x

[21] Nicolae Kristof, “Profitând de analfabetismul unui copil“, New York Times, 7 decembrie 2012, https://www.nytimes.com/2012/12/09/opinion/sunday/kristof-profiting-from-a-childs-illiteracy.html.

[22] Ibidem.

[23] Kristof, „Profitând de”.

[24] William A. Niskanen, “Asistența socială și cultura sărăciei,The Cato Journal 16, no.1 (1996), https://www.cato.org/sites/cato.org/files/serials/files/cato-journal/1996/5/cj16n1-1.pdf.

[25] Walter E. Williams, “Adevărata tragedie neagră: rata de nelegitimitate de aproape 75%“, cnsnews.com, 19 mai 2015, https://www.cnsnews.com/commentary/walter-e-williams/true-black-tragedy

[26] Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, „Datoria generală a guvernului (indicator)”, 2019, accesat la 27 aprilie 2020, https://data.oecd.org/gga/general-government-debt.htm

[27] Ronald Coase, așa cum este citat în Thomas W. Hazlett, “Căutarea rezultatelor: un interviu cu Ronald Coase“, Reason, (ianuarie 1997), https://reason.com/archives/1997/01/01/looking-for-results

[28] Friedrich A. Hayek, The Road to Serfdom (Chicago: University Of Chicago Press, 1944).