Capitolul 18 (I): Ambițiile globale ale Partidului Comunist Chinez

Spectrul comunismului nu a dispărut odată cu dezintegrarea Partidului Comunist din Europa de Est

În fața dvs. se afla traducerea în limba română a unei lucrări apărute în limba chineză, intitulată “Cum conduce spectrul comunismului lumea”, scrisă de echipa editorială a celor “Nouă comentarii despre Partidul Comunist”.

*****

Cuprins

Introducere

1. Ambiția Partidului Comunist Chinez de a domina lumea

a. Strategia multilaterală a PCC pentru subminarea și controlul Statele Unite
b. Incitarea la ură împotriva SUA în vederea pregătirii războiului
c. Intenția vădită a PCC de a învinge SUA

2. Strategiile Chinei comuniste pentru dominația mondială

a. Inițiativa “O centură, un drum”: expansiune teritorială sub masca globalizării
b. Strategia diplomației periferice de excludere a SUA din regiunea Asia-Pacific
c. Aplicarea strategiei Divide et Impera în Europa
d. “Colonizarea” Africii folosind “modelul chinezesc”
e. Avansarea în America Latină
f. Capacitățile militare în creștere ale PCC

Referințe

 

*****

Introducere

Spectrul comunismului și-a petrecut o mare parte din istoria modernă stabilindu-se în lumea noastră, fie prin dominație totalitară deschisă, fie prin subversiune ascunsă. Revoluția bolșevică violentă din Rusia de la începutul secolului al XX-lea a deschis calea pentru principalul actor al acestui spectru: Partidul Comunist Chinez (PCC).

După cel de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică – ca națiune victorioasă, și-a folosit forța militară pentru a impune regimul comunist în Europa de Est și pentru a sprijini PCC în lupta sa împotriva guvernului naționalist chinez. După ce a înființat Republica Populară Chineză (RPC) în 1949, PCC s-a impus ca lider al mișcării comuniste globale, promovând ideologia sa maoistă în întreaga lume.

După prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991, RPC a rămas principala putere comunistă a lumii. Confruntat cu noua situație geopolitică, PCC a adoptat o nouă abordare, neconflictuală: deși și-a păstrat sistemul politic totalitar, a ademenit restul lumii să se angajeze în economia sa de piață reformată. Ca urmare, mulți cercetători, antreprenori și politicieni occidentali au încetat să mai considere RPC ca fiind un regim comunist, considerând că aceasta s-a întors la principiilor sale ideologice fondatoare.

Acest lucru este foarte departe de adevăr. În ciuda faptului că a adoptat aparențele unui sistem de piață, PCC a dus la apogeu caracteristicile definitorii ale comunismului – înșelăciunea, răutatea și lupta –  creând un regim care folosește cele mai periculoase și insidioase metode de intrigă politică dezvoltate de-a lungul a mii de ani.

China are cinci mii de ani de istorie civilizată și un patrimoniu tradițional splendid, care au câștigat respectul și admirația oamenilor din întreaga lume. PCC a profitat de aceste sentimente pozitive; după ce a acaparat puterea și a luat captiv poporul chinez, a amestecat conceptele națiunii chineze cu cele ale regimului PCC. Și-a prezentat ambițiile sub camuflajul “ascensiunii pașnice” a Chinei, îngreunând capacitatea comunității internaționale de a-i înțelege adevăratele motive.

Pentru a prospera și a dăinui, societatea umană trebuie să urmeze standardele de conduită stabilite de Creator. Printre acestea se numără necesitatea de a menține un caracter moral înalt, de a adera la valorile universale și de a proteja drepturile oamenilor asupra a ceea ce le aparține. Dezvoltarea economică a unei societăți normale trebuie să fie susținută de un nivel corespunzător de conduită morală.

Dar regimul comunist chinez a urmat o cale diametral opusă, creând o monstruozitate economică cu o creștere rapidă care a încurajat o degenerare morală severă. PCC seduce oamenii cu profituri, îi controlează cu forța și îi înșală cu minciuni. Și-a cultivat tehnica demonică până aproape de perfecțiune. Natura esențială a PCC nu s-a schimbat niciodată; strategia sa de angajament economic este pur și simplu aceea de a utiliza „hrana corpului capitalist“ pentru a-și consolida corpul socialist, a-și stabiliza dominația, și pentru a-și realiza ambițiile, în loc să permită Chinei să aibă o prosperitate adevărată și putere. [1] Metodele sale desconsideră bazele valorilor etice și universale.

Motivația spectrului malefic pentru orchestrarea “miracolului economic” al Chinei este simplă: puterea economică oferă regimului PCC influența persuasivă de care are nevoie pentru a-și dicta condițiile în fața lumii. Aceste aranjamente nu sunt menite să aducă beneficii Chinei sau poporului chinez, ci să profite de venerația oamenilor pentru cultul banilor și bogăției, astfel încât lumea să se alinieze în cooperare economică și în afaceri internaționale cu PCC-ul.

Pe plan intern, Partidul Comunist conduce printr-o combinație de tiranie și cele mai nemiloase aspecte ale sistemului capitalist. El răsplătește răul și pedepsește binele, făcând ca cele mai rele persoane din societate să fie cele mai de succes. Politicile sale amplifică partea rea ​​a naturii umane, folosind ateismul pentru a crea o stare de degenerare totală în care oamenii nu mai au niciun fel de scrupule morale.

Atunci când operează în străinătate, PCC susține ideologia “socialismului cu caracteristici chinezești” și oferă stimulente economice puternice ca momeală pentru ca oamenii lumii libere să-și lase garda jos, să renunțe la principiile morale și să închidă ochii la marile abuzuri ale PCC în ceea ce privește drepturile omului și persecuția religioasă. Mulți politicieni și corporații din țările occidentale și-au trădat valorile și s-au compromis datorită profitului facil, aliindu-se la practicile PCC.

De zeci de ani, țările libere au susținut “angajamentul” în speranța că PCC va trece printr-o transformare pașnică, dar, deși China a avut într-adevăr un grad de modernizare superficială și occidentalizare, partidul nu și-a abandonat niciodată ideologia sau sistemul politic malign. De-a lungul ultimelor decenii, rezultatul practic al angajamentului a permis PCC-ului să submineze cu succes și în mod pașnic obligațiile morale ale Statelor Unite, și a corupt voința publică.

În prezent, PCC este principalul braț al spectrului comunist și, astfel, este cea mai mare amenințare la adresa societăților libere de pretutindeni. Chiar dacă eforturile Partidului pentru dominația mondială nu vor avea succes în mod direct, acesta își va fi atins deja obiectivele sale principale: răspândirea otrăvii comunismului în toate colțurile lumii, îndepărtarea oamenilor de valorile lor morale și determinarea acestora să trădeze tradiția și divinitatea. Acest lucru se face prin ademenirea oamenilor cu interese economice, manipularea lor cu ajutorul capcanelor financiare, infiltrarea în sistemele lor politice, intimidarea lor cu forța militară și inducerea lor în eroare cu propaganda comunistă.

Confruntați cu un pericol atât de mare, trebuie să examinăm cu atenție ambițiile, strategiile și tacticile regimului PCC.

1. Ambiția Partidului Comunist Chinez de a domina lumea

Misiunea neschimbată a comunismului este una de expansiune constantă. PCC nu se mulțumește doar să conducă poporul chinez, ci dorește să controleze întreaga lume. Prin însăși natura sa, Partidul Comunist se opune cerului, pământului și tradiției; urmărește să distrugă “lumea veche” și să desființeze toate statele, națiunile și clasele, pretinzând că o face de dragul “eliberării întregii umanități”.

Dar, deoarece cultura tradițională avea rădăcini adânci în societate, uneori comunismul a trebuit să adopte o abordare treptată și indirectă pentru a o suprima. În Uniunea Sovietică, Iosif Stalin a susținut necesitatea “socialismului într-o singură țară”, în timp ce PCC a adoptat “socialismul cu caracteristici chinezești”.

Spre deosebire de partidele politice care împărtășesc puterea sau dețin puterea prin rotație în democrațiile occidentale, PCC are autoritate necontestată. Acesta își stabilește obiectivele strategice pe parcursul a decade întregi sau secole. La câțiva ani după ce a preluat puterea în 1949, Partidul a lansat sloganul “să depășim Marea Britanie și să prindem America din urmă”, care a precedat Marele Salt Înainte. Mai târziu, datorită situațiilor interne și internaționale nefavorabile, PCC și-a asumat un profil scăzut timp de zeci de ani.

După masacrul din Piața Tiananmen din 1989,  o mare parte din comunitatea internațională a boicotat regimul chinez. Ca răspuns, Partidul a evaluat situația și a concluzionat că încă nu era în măsură să concureze direct cu Statele Unite. Prin urmare, a ales calea de a-și ascunde punctele forte și de a aștepta momentul potrivit, în loc să încerce să preia conducerea pe scena internațională. Acest lucru nu s-a datorat faptului că PCC și-ar fi schimbat obiectivele, ci mai degrabă pentru că adoptă strategii diferite în funcție de circumstanțe din situația politică și de tendința geopolitică. Pentru a înțelege regimul PCC, se poate spune că spectrul comunist a folosit tactica antică chineză de “reparare deschisă a drumurilor de lemn în timp ce avansează în secret pe calea ascunsă a Chencangului”. Prima superputere comunistă a fost Uniunea Sovietică, dar rolul său final a fost de a ajuta la creșterea și maturizarea Chinei conduse de comuniști.

Începând cu Primul Război Mondial, Statele Unite au fost cea mai puternică țară de pe glob care ajută la menținerea ordinii internaționale. Orice țară care dorește să răstoarne această ordine trebuie să doboare Statele Unite, deci din punctul de vedere al considerațiilor strategice globale ale PCC, America este principalul inamic al PCC. Acesta a fost cazul de zeci de ani, iar PCC nu a încetat niciodată să se pregătească pentru o ofensivă totală împotriva Statelor Unite.

În cartea sa” Maratonul de sute de ani: strategia secretă a Chinei de a înlocui America ca superputere globală”, expertul în securitate națională Michael Pillsbury a scris că strategia Chinei pe termen lung este de a submina ordinea economică și politică mondială condusă de SUA și de a o înlocui cu comunismul până în 2049 – la aniversarea a o sută de ani de la preluarea puterii de către Partidul Comunist în China.[2] Pillsbury observă că în serialul de televiziune Silent Contest, produs de Universitatea Națională de Apărare din China, se afirmă că procesul de realizare a “marii cauze” a PCC de a domina lumea “se va confrunta inevitabil cu uzura și lupta constantă cu sistemul hegemonic american” și “este un concurs centenar, care nu poate fi schimbat de voința umană”. Profesorul Arthur Waldron, de la Universitatea din Pennsylvania, a declarat în cadrul unei audieri în Senat, în 2004, că Armata de Eliberare a Poporului (AEP) este singura armată din lume care este dedicată operațiunilor antiamericane. [3] În plus, majoritatea relațiilor diplomatice și a activităților internaționale ale PCC vizează direct sau indirect Statele Unite.

a. Strategia multilaterală a PCC pentru subminarea și controlul Statele Unite

PCC a adoptat o abordare cuprinzătoare pentru a reuși în încercarea sa de a domina lumea. Din punct de vedere ideologic, el concurează cu Statele Unite și cu alte țări democratice și libere. Se folosește de transferurile forțate de tehnologie și de furtul de proprietate intelectuală pentru reduce decalajul tehnologic și pentru a-și spori competitivitatea economică, precum în cazul fabricării semiconductorilor, unde este în urmă cu zeci de ani. Pe plan militar, se angajează într-o rivalitate tăcută împotriva Statelor Unite prin intermediul unui război asimetric și “fără restricții” în locuri precum Marea Chinei de Sud. El sprijină Coreea de Nord, Iranul și alte regimuri necinstite pentru a obstrucționa Statele Unite și NATO.

În diplomație, PCC și-a promovat o strategie periferică și planul “O centură, un drum”(OBOR). Acesta și-a extins foarte rapid influența internațională în rândul țărilor vecine, precum și în țările din Europa, Africa, Oceania și America Latină, în încercarea de a construi o coaliție internațională, de a dezvolta o sferă condusă de China și de a izola Statele Unite.

PCC folosește mai multe metode pentru a atinge aceste obiective. RPC a înființat Organizația de Cooperare din Shanghai în 2001, rețeaua de cooperare ”16 + 1″(numită acum “17+1”) cu țările din Europa Centrală și de Est în 2012 și Banca Asiatică pentru Investiții în Infrastructură în 2015. Cooperează intens ca parte a blocului economic BRICS (Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud) și promovează energic internaționalizarea monedei sale. Urmărește să controleze formularea standardelor industriale (precum cele utilizate pentru rețelele celulare 5G propuse) și să domine discursul public.

PCC a profitat de libertatea presei din Statele Unite și din alte țări occidentale pentru a desfășura operațiuni de tip “front unit”, pentru a-și disemina propaganda și pentru a se angaja în activități de spionaj. Aceasta este încercarea sa de a manipula Statele Unite cât mai mult posibil și de a impune schimbări din interior, fără a se angaja într-un război convențional.

Agenții PCC mituiesc oficiali guvernamentali americani, membri ai legislativului, diplomați și ofițeri militari în retragere. Partidul se folosește de interesele economice pentru a-i îndruma pe oamenii de afaceri americani să facă lobby pentru comuniștii chinezi și să influențeze politica SUA la adresa Chinei. Acesta obligă companiile de înaltă tehnologie să coopereze cu cenzura de internet a PCC-ului și cu “Marele zid digital” (Great Firewall), îi constrânge și stimulează pe mulți din comunitățile chineze de peste hotare să servească drept „cea de cincea coloană” (cineva care susține în secret și ajută inamicii țării – n.t) și se infiltrează în grupurile de reflecție occidentale și departamentele academice. PCC manipulează aceste instituții pentru a le determina să se autocenzureze cu privire la subiecte sensibile, adoptând astfel în mod efectiv poziția Partidului Comunist. Companiile chineze, care sunt controlate sau influențate de PCC, au investit masiv în Hollywood și în industria de divertisment.

În timp ce, pe de o parte, își dezvoltă influența în diferite țări pentru a încercui și controla Statele Unite, pe de altă parte, PCC creează fortărețe ascunse pe teritoriul american, astfel încât să poată submina Statele Unite din interior. A construit o rețea extinsă de agenți și a încurajat divizarea societății americane, reprezentând o amenințare internă serioasă.

b. Incitarea la ură împotriva SUA în vederea pregătirii războiului 

Înainte de preluarea puterii în China, comuniștii chinezi au lăudat în mod repetat Statele Unite pentru prietenia cu China și pentru sistemul democratic american. Cu toate acestea, după ce PCC și-a instituit regimul, a profitat imediat de suferințele pe care China le-a avut în istoria modernă, precum și de dorința poporului de a avea o națiune puternică. PCC s-a portretizat drept salvatorul Chinei, alimentând ura împotriva Statelor Unite și a altor țări străine.

Ideologia PCC se bazează pe ură; versiunea sa de patriotism presupune presupune urârea Japoniei, a Taiwanului, a tibetanilor, a minorităților etnice din Xinjiang, a credincioșilor religioși, a disidenților și, cel mai important, a Statelor Unite. Există o vorbă printre internauții chinezi: “Pentru probleme mici, dați vina pe Japonia, iar pentru cele mari, dați vina pe Statele Unite”. Incitând la ură împotriva dușmanilor străini, Partidul ajută la atenuarea indignării publice în timpul crizelor interne.

De fapt, PCC nu se sinchisește de viața sau de moartea chinezilor, și nici de integritatea teritorială a Chinei sau de dezvoltarea sustenabilă pe termen lung. Este greu de descris maleficitatea cu care PCC și-a persecutat propriul popor, a trădat suveranitatea Chinei, a distrus moralitatea chineză și cultura tradițională, și a sabotat viitorul Chinei.

Prin instigarea la ură față de țările străine, PCC urmărește, în primul rând, să se portretizeze mai întâi ca un salvator al poporului chinez pentru a ajuta la legitimarea guvernării sale brutale; în al doilea rând, să folosească sentimentul naționalist pentru a distrage atenția publicului în momente de criză, precum s-a menționat mai sus; în al treilea rând, să sprijine ambițiile expansioniste și strategiile Partidului ca mijloc de “rectificare” a privațiunilor pe care China le-a suferit în istoria modernă; și în al patrulea rând, să folosească ura pentru a crea pregătirea psihologică necesară pentru viitoarele războaie.

PCC a  îndoctrinat generația tânără cu ură față de Statele Unite, pentru a folosi tinerii ca pioni ai săi în efortul de a surclasa America și de a domina lumea. Când va veni timpul, PCC intenționează să folosească tineretul chinez pentru a se infiltra în Statele Unite și în statele democrate aliate în diferite moduri, să participe la un conflict armat total, să ducă un război fără restricții și, dacă va fi nevoie, să se sacrifice într-un holocaust nuclear.

Reacțiile de bucurie exprimate de o mare parte a publicului chinez în urma atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001 au indicat că PCC a făcut progrese semnificative cu propaganda sa. În prezent, pe marile forumuri politice și militare chineze se întâlnesc frecvent sentimente precum “China și Statele Unite trebuie să se războiască” – încă un indiciu al succesului PCC în educarea populației de a urî Statele Unite. Aceasta este o mobilizare pe termen lung, treptată, pentru război, planificată în mod deliberat și realizată în mod sistematic.

Propaganda PCC nu se limitează doar la granițele Chinei. Pe plan internațional, acesta sprijină în mod explicit sau susține fățiș regimurile necinstite și organizațiile teroriste în lupta împotriva Statelor Unite, oferindu-le asistență financiară, arme și echipament, contribuții teoretice, pregătire tactică și sprijin public. Partidul dirijează forțele globale ale antiamericanismului și conduce o axă a statelor antiamericane.

c. Intenția vădită a PCC de a învinge SUA

În 2008, în timp ce Statele Unite se aflau într-o criză economică, China găzduia la Beijing cele mai scumpe Jocuri Olimpice din istorie. Înfășurat într-un veșmânt de prosperitate, regimul s-a impus pe scena internațională. La acea vreme, industria manufacturieră din SUA era în declin, iar țara se confrunta cu o criză economică de o gravitate apropiată de cea a Marii Depresiuni. În fața acestor dificultăți economice, administrația americană a cerut ajutorul Chinei oferindu-i să achiziționeze titluri de trezorerie americane. Portavocile mediatice ale PCC au început imediat să publice articole care susțineau că ”America supraviețuiește prin împrumuturi de la noi chinezii”; “America este în declin, China este în poziția de a o înlocui” etc. Practic, toate mijloacele de informare controlate de partid în China au publicat astfel de articole, iar ideile au devenit chiar parte a opiniei populare în rândul mass-mediei occidentale și al cercetătorilor occidentali.

Din 2008, America a înregistrat semne de declin în domenii precum statutul economic, puterea militară și stabilitatea politică. Pe plan economic, administrația americană de la acea vreme promova asistența medicală universală, extindea beneficiile sociale, plasa problemele climatice în centrul politicii și restricționa producția tradițională. Totuși, industria energiei verzi a fost depășită de produsele fabricate în China, iar producția americană a continuat să fie diminuată. Aceste politici nu au avut cum să contracareze și să protejeze împotriva practicilor comerciale ilicite ale RPC și a furtului masiv de proprietate intelectuală.

În fața acestor tendințe, mulți pur și simplu au acceptat ipoteza conform căreia China era în ascensiune, iar Statele Unite erau în declin. Cheltuielile militare americane au scăzut, iar Statele Unite au adoptat o poziție diplomatică slabă. Pe frontul politic al SUA, ideologia socialistă era în creștere, politica democratică devenea un amfiteatru pentru disputele partizane, iar drept rezultat funcțiile guvernamentale erau adesea incapacitate. PCC a comparat acest haos în sens defavorabil cu totalitarismul concentrat al propriului sistem, înfățișând democrația Americii ca ridicolă.

În 2010, China a depășit Japonia și a devenit a doua mare economie a lumii. În 2014, conform statisticilor Băncii Mondiale, dacă ar fi fost calculat pe baza parității puterii de cumpărare, PIB-ul Chinei l-ar fi depășit pe cel al Statelor Unite. [4] Văzând că balanța de putere dintre China și Statele Unite părea să se schimbe și crezând că declinul Americii era ireversibil, PCC a pus capăt vechii sale strategii de a-și ascunde puterea și de a aștepta momentul potrivit. În schimb, Partidul a țintit în mod deschis și direct preluarea ordinii internaționale de la Statele Unite. În mod treptat, poziția oficială a PCC, a mass-media și a experților a început să evoce neabătut “visul chinez” expansionist.

În 2012, în timpul celui de-al 18-lea Congres Național, PCC a introdus noțiunea de construire a unei “comunități cu un viitor comun pentru omenire”. În 2017, în cadrul Dialogului Partidelor Politice Mondiale, PCC a evocat imaginile străvechi ale nenumăratelor regate care veneau la curtea imperială chineză să-și prezinte omagiile. PCC își făcuse publică dorința de a exporta “modelul comunist al Chinei” în restul lumii.

În numele răspândirii a ceea ce PCC numește “modelul chinezesc”, “planul chinezesc” sau “înțelepciunea chineză”, PCC are ambiția de a conduce lumea și de a stabili o nouă ordine mondială, un obiectiv pentru care s-a pregătit timp de decenii. O astfel de nouă ordine ar constitui o nouă axă teribilă a răului, un adversar mai amenințător pentru lumea liberă decât alianța Axei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

2. Strategiile Chinei comuniste pentru dominația mondială

a. Inițiativa “O centură, un drum”: expansiune teritorială sub masca globalizării

În 2013, Beijingul și-a prezentat oficial inițiativa “One Belt, One Road” (OBOR), cunoscută și sub numele de “O centură, un drum” . Planul prevede ca regimul chinez să investească trilioane de dolari pentru a construi infrastructuri critice, precum poduri, căi ferate și instalații energetice, în zeci de țări, cu scopul de a le aduce sub influența Chinei. Este cel mai mare proiect de investiții din istorie.

“O centură“ se referă la Centura economică a Drumului Mătăsii, care constă din trei componente terestre: din China prin Asia Centrală și Rusia până în Europa și Marea Baltică; din nord-vestul Chinei prin Asia Centrală și Asia de Vest până în Golful Persic și Marea Mediterană; și din sud-vestul Chinei prin Peninsula Indochina până în Oceanul Indian.

“Un drum“ se referă la Drumul Mătăsii Maritim al secolului XXI-lea, care este un efort pe două direcții: Prima rută pleacă de la porturile din China până la Marea Chinei de Sud, trece prin strâmtoarea Malacca și ajunge în Europa prin Oceanul Indian; a doua se îndreaptă spre sudul Oceanului Pacific.

Această “O centură“ terestră este alcătuită din șase coridoare economice:

  • China–Mongolia–Rusia
  • Noul Pod Terestru Eurasiatic
  • China–Asia CentralăAsia de Vest
  • China–Peninsula Indochina
  • China–Pakistan
  • Bangladesh–China–India–Birmania (Myanmar)

Noul Pod Terestru Eurasiatic se va baza pe legăturile feroviare dintre China și Europa, precum Yiwu către Madrid și Wuhan către Hamburg și Lyon. Transportul din China în Europa durează puțin peste zece zile pe calea ferată, față de peste treizeci de zile pe cale maritimă. China Railway Express, care circulă de-a lungul acestor legături feroviare, a început să funcționeze în 2011 și a devenit o componentă importantă a OBOR.

Coridorul economic din China-Pakistan este un plan comun al celor două guverne. Acesta include o autostradă care leagă Kashgar din provincia chineză Xinjiang de portul Gwadar din Pakistan (aproape de granița cu Iranul – n.t.), la Oceanul Indian. PCC a câștigat dreptul de a exploata portul, poarta de acces a Pakistanului la Golful Persic și Marea Arabiei în 2013. Portul ocupă o poziție strategică critică, făcând legătura între Strâmtoarea Ormuz, prin care trece 40% din țițeiul mondial, și Marea Arabiei.

Cadrul general al componentei “un drum“ maritim al OBOR constă în construirea unui număr de porturi strategice astfel încât să se obțină controlul asupra transportului maritim global. În țările robuste din punct de vedere financiar, companiile chineze intră în participații la capitalul social al altor societăți sau în societăți mixte. În țările mai vulnerabile din punct de vedere financiar, RPC investește sume mari de bani la nivel local și încearcă să obțină drepturile de exploatare a porturilor acestora.

Numai în 2013, compania “China Merchants Port Holdings Company Limited” a cumpărat 49% din capitalul social  al Terminal Link SAS din Franța. Prin această achiziție, a obținut drepturile de exploatare a 15 terminale în opt țări de pe patru continente, inclusiv South Florida Container Terminal din Miami și Houston Terminal Link (numit în prezent Terminal Link Texas). [5]

Alte porturi și terminale aflate acum sub controlul Chinei includ porturile din Antwerp și Zeebrugge din Belgia; terminalul de containere al Canalului Suez din Egipt; Kumport (sau Ambarli) din Turcia; portul Pireu din Grecia; terminalul Pasir Panjang din Singapore; Euromax Terminal Rotterdam din Olanda; a doua faza a terminalului Portului Khalifa din Abu Dhabi, Emiratele Arabe Unite; portul Vado din Italia; Portul Kuantan din Malaezia; portul Djibouti din Africa de Est și Canalul Panama. Pe lângă investiții, PCC folosește, de asemenea, capcanele îndatorării excesive create de OBOR pentru a obține controlul asupra unor locații strategice, precum este cazul portului Hambantota din Sri Lanka, care în 2017 a fost închiriat unei companii chineze pentru 99 de ani.

PCC și-a lansat Drumul Digital al Mătăsii în 2018, cu intenția de a remodela dezvoltarea viitoare a infrastructurii internetului. Drumul Digital al Mătăsii este considerat o etapă avansată în cadrul proiectului OBOR și include în principal construirea infrastructurii de fibră optică, servicii de informații digitale, telecomunicații internaționale și comerț electronic. Marele Zid Digital (Great Firewall), care filtrează traficul de internet în China, este exportat în țările OBOR, la fel ca și sistemele de supraveghere în masă deja utilizate în China. În plus, multe țări implicate în OBOR nu au un sistem de credit complet. PCC urmărește să introducă în aceste țări sistemele sale de comerț electronic și serviciile de plată electronică, precum Alipay, excluzând complet concurența occidentală.

Amploarea razei de acțiune strategică a PCC poate fi observată din investițiile sale în infrastructura globală. Potrivit unui raport din noiembrie 2018 al The New York Times, PCC a construit sau construiește peste 40 de conducte și alte proiecte de infrastructură pentru petrol și gaze; peste 200 de poduri, drumuri și căi ferate; aproape 200 de centrale electrice pentru energie nucleară, gaze naturale, cărbune și energie regenerabilă; precum și o serie de baraje importante. La momentul întocmirii raportului, PCC investise în cel puțin 112 țări, dintre care majoritatea făceau parte din OBOR. [6]

Odată cu formarea OBOR-ului, eforturile regimului chinez de a înlocui Statele Unite pe scena mondială au crescut. PCC și-a promovat agresiv yuanul ca monedă internațională, precum și propriul său sistem de credite. Rețelele de telecomunicații fabricate în China (inclusiv 5G) sunt prezentate ca fiind tehnologia viitorului în multe țări, la fel ca și liniile feroviare de mare viteză construite în China. Scopul este acela de a crea în cele din urmă un set de standarde controlate de PCC, independent de standardele occidentale actuale.

În primele etape ale OBOR, PCC s-a concentrat asupra țărilor vecine cu China, ajungând până în Europa. Foarte repede, PCC și-a extins raza de acțiune în Africa, America Latină și chiar în Oceanul Arctic, acoperind întreaga lume. Drumul Maritim al Mătăsii era format inițial doar din două rute. O a treia rută, Drumul Polar al Mătăsii, a fost adăugată pentru a se conecta la Europa prin Oceanul Arctic. Înainte de OBOR, China investise deja puternic în Africa și America Latină. Aceste țări fac parte acum din structura majoră a OBOR, ceea ce a permis PCC să își extindă mai rapid raza de acțiune financiară și militară pe aceste continente.

Obiectivul principal al OBOR este acela de a exporta excedentele de capacitate de producție ale Chinei prin construirea unei infrastructuri de bază, precum căile ferate și autostrăzile, în alte țări. Aceste țări sunt bogate în resurse și energie. Prin construirea infrastructurii în aceste țări, PCC realizează două obiective secundare. Unul este de a deschide rute pentru a transporta produse interne în Europa la costuri reduse; celălalt este de a-și asigura resursele strategice ale țărilor care participă la OBOR. Intenția PCC este aceea de a-și crește propriile exporturi, nu de a ajuta țările de-a lungul OBOR să își creeze propriile industrii de producție – PCC nu ar ajuta la crearea unei concurențe pentru propria producție.

Adevărata ambiție din spatele OBOR este aceea de a folosi puterea economică ca avangardă pentru a stabili controlul asupra mijloacelor financiare și politice a altor țări, transformându-le în colonii ale regimului chinez și în pioni pe scena mondială. Un produs secundar al participării la schemele OBOR este importul tuturor aspectelor pernicioase ale comunismului: corupție, datorii și represiuni totalitare. Proiectul este o capcană înșelătoare care nu va aduce prosperitate economică durabilă participanților la acesta.

Aceste pericole au stârnit alarmă în multe țări, determinând guvernele acestora să oprească sau să reducă implicarea în schema OBOR. Ocazional, Beijingul a admis că ar trebui să fie mai transparent și să facă ajustări la capcanele îndatorării excesive criticate atât de puternic. Cu toate acestea, planurile PCC nu pot fi subestimate. În timp ce companiile occidentale operează pe principiile profitului și nu pot rezista în țări gazdă instabile pentru mai mult de câțiva ani, calculul Partidului se extinde până în secolul următor. Acesta poate tolera operațiunile în medii internaționale instabile pe termen lung fără a ține cont de pierderile imediate.

PCC acționează în scopul formării guvernelor pro-comuniste care să-l sprijine în cadrul Națiunilor Unite și al altor organizații internaționale. Scopul său este să devină liderul Asiei, al Africii și al Americii Latine, în lupta sa împotriva lumii libere și, în cele din urmă, să înlocuiască America în calitatea de cea mai mare putere mondială. În urmărirea acestor obiective, costurile umane nu sunt o problemă – de exemplu, Partidul poate forța poporul chinez să plătească pentru costurile pe care companiile occidentale (ce au proprietate privată – n.t) nu le-ar putea suporta niciodată. În acest război de cucerire a lumii, nu este vorba de cât de puternic este PCC pe hârtie, ci despre faptul că PCC are la dispoziție resursele sutelor de milioane de chinezi, ale căror vieți și mijloace de trai sunt considerate de partid ca fiind de prisos.

Fostul strateg șef al Casei Albe, Steve Bannon, a declarat că, prin proiectul OBOR, regimul chinez a reușit să integreze cu succes tezele Mackinder-Mahan-Spykman de dominare a lumii. Într-un articol care discută acest punct de vedere, Andrew Sheng, de la Asia Global Institute, a scris:

Sir Halford Mackinder a fost un geograf / istoric influent britanic care a argumentat în 1904 căCine conduce Heartland (Asia Centrală) comandă Insula Mondială (EuroAsia); cine conduce Insula Mondială comandă Lumea. Contemporanul său american Alfred Mahan a fost un istoric naval care a conturat strategia SUA pentru a domina puterea maritimă, extinzând logica britanică a imperiului maritim de a controla culoarele maritime, zonele de congestie și canalele prin supravegherea comerțului mondial. Spre deosebire, Nicholas John Spykman a susținut că Rimland (țările de coastă care înconjoară Asia) este mai important decât Heartland, deci: “Cine controlează Rimland controlează EuroAsia; cine controlează EuroAsia, controlează destinele lumii”. [7]

Aceste idei reflectă vigilența crescândă a lumii occidentale față de ambițiile PCC, exemplificate prin proiectul OBOR.

Desigur, ambiția PCC nu se limitează la domeniul de aplicare al OBOR. Inițiativa nu se concentrează doar pe obținerea drepturilor asupra rutelor terestre, a căilor maritime și a porturilor importante. PCC dorește să profite de toate lacunele care există în întreaga lume. În ultimele decenii, multe țări din Asia, Africa și America Latină au devenit noi state independente create prin decolonizare. Aceste regiuni au experimentat un vid de putere, invitând PCC să se impună. Noile țări independente care au făcut parte din Uniunea Sovietică și din sateliții săi din Europa de Est aveau un control suveran slab și au fost, de asemenea, o pradă ușoară pentru regimul PCC. Alte țări instabile, de care investitorii occidentali tind să se ferească, au căzut în mod natural în capcana PCC. Țările mici, țările insulare și țările subdezvoltate aflate în locații strategice sunt toate deosebit de vulnerabile la ambițiile Beijingului.

Chiar și unele state care au fost cândva ferm ancorate în tabăra democratică occidentală au alunecat pe orbita PCC după ce au suferit din cauza economiilor slabe și a datoriilor mari. Din punct de vedere geopolitic, PCC înconjoară treptat Statele Unite prin controlul economiilor altor țări. Scopul său este de a marginaliza și, în cele din urmă, de a elimina influența americană din aceste țări, moment în care PCC va stabili o ordine mondială separată centrată pe hegemonia comunistă. Aceasta nu este o abordare nouă. Ea își are rădăcinile în strategia originală a partidului de a ocupa mediul rural pentru a înconjura orașele, care l-a condus la victorie în războiul civil din China.

b. Strategia diplomației periferice de excludere a SUA din regiunea Asia-Pacific

Echipele de analiză ale Partidului Comunist Chinez definesc astfel “diplomația periferică” a regimului: “China se învecinează cu 14 țări de-a lungul unei frontiere terestre lungi și privește peste mare la alte șase țări învecinate. Dincolo de aceasta, la est se află regiunea Asia-Pacific, iar la vest este Eurasia. Adică, întinderea radială a vecinătății extinse a Chinei acoperă două treimi din politica, economia și securitatea internațională. Astfel, cadrul diplomației periferice este mai mult decât o simplă strategie regională. … Este cu adevărat o mare strategie”. [8]

Australia: veriga slabă a lumii occidentale

În iunie 2017, companiile “Fairfax Media Limited” și “Australian Broadcasting Corporation” au publicat rezultatele unei investigații de cinci luni în documentarul “Power and Influence: The Hard Edge of China’s Soft Power” (“Putere și influență: Partea dură a puterii diplomatice a Chinei”). Documentarul, care a stârnit îngrijorare în întreaga lume, a descris controlul și infiltrarea pe scară largă al PCC în societatea australiană. [9] Șase luni mai târziu, Sam Dastyari, membru al Partidului Laburist australian, și-a anunțat demisia din Senat. Demisia lui Dastyari a survenit ca urmare a acuzațiilor potrivit cărora acesta ar fi acceptat bani de la comercianți chinezi cu legături în PCC pentru a face declarații în sprijinul Beijingului cu privire la disputele teritoriale din Marea Chinei de Sud. Declarațiile sale cu privire la această problemă critică au fost în contradicție cu punctele de vedere ale propriului său partid. [10]

În iunie 2017, postul australian ABC News a reactualizat un reportaj care dezvăluia donații politice din partea unor organizații conectate cu China, aparent menite să influențeze politicile comerciale dintre Australia și China. Raportul a dezvăluit că în perioada 2013 – 2015 au fost făcute donații în valoare de peste 5,5 milioane de dolari de către companii care au legături cu China și donatori individuali către fondurile de rezervă ale partidelor liberal și laburist. [11] În plus, în ultimii ani, instituții media australiene au semnat contracte cu instituții media de stat chineze, acceptând să difuzeze propagandă furnizată de mass-media chineză publicului australian. [12]

În 2017, o carte intitulată “Invazia Tăcută: Influența Chinei în Australia”, scrisă de Clive Hamilton a fost refuzată de trei ori de către editorii australieni de teama repercusiunilor chinezești. În cele din urmă, după deliberare îndelungată, un editor a acceptat să o publice. Cenzura a provocat o îngrijorare generalizată în rândul australienilor cu privire la influența Chinei în țara lor. [13]

În 2015, Australia a permis unei companii chineze cu legături strânse cu Armata de Eliberare a Poporului (AEP) să obțină un contract de închiriere pe 99 de ani al portului Darwin – un port maritim strategic care deține o importantă locație militară pentru a asigura protecția împotriva atacurilor din nord. Richard Armitage, fost secretar de stat adjunct al SUA, a declarat că a fost șocat de această tranzacție și că Statele Unite erau îngrijorate de această evoluție. [13]

Care este valoarea strategică militară a infiltrării PCC în Australia? Scopul său principal este de a slăbi alianța dintre SUA și Australia. [15] În lucrarea sa din 2017, denumită “Studiul politicii externe”, guvernul australian a afirmat următoarele “Statele Unite au fost puterea dominantă în regiunea noastră în întreaga istorie postbelică a Australiei. Astăzi, China contestă poziția Americii”. [16] Malcolm Davis, analist senior la Institutul Australian de Politică Strategică, a declarat, de asemenea, că Beijingul încearcă să obțină un avantaj strategic în regiune cu scopul de a pune capăt alianței Australiei cu Statele Unite. [17]

Australia este baza de testare a PCC pentru operațiunile de soft-power în cadrul strategiei sale de diplomație periferică. [18] Istoria recentă a infiltrării comuniștilor chinezi în Australia datează din 2005, când Zhou Wenzhong, pe atunci ministru adjunct al Ministerului Afacerilor Externe, a sosit la Canberra și a informat oficialii de rang înalt ai ambasadei chineze despre noua abordare diplomatică a PCC. Acesta a declarat că primul obiectiv al includerii Australiei în marea periferie a Chinei a fost acela de a se asigura că Australia va servi drept bază de aprovizionare credibilă și stabilă pentru creșterea economică a Chinei în următorii douăzeci de ani. Misiunea celor prezenți la reuniune a fost de a înțelege cum ar putea PCC să exercite o influență extinsă asupra Australiei în domeniile economic, politic și cultural. [19]

PCC se folosește de puterea economică a Chinei pentru a forța Australia să facă concesii în domeniul militar și cel al drepturilor omului. Abordarea standard adoptată de PCC pentru a-i constrânge pe alții să coopereze este de a forma relații personale prin intermediul intereselor economice și, în același timp, de a crea o amenințare tacită prin șantaj. [20]

După ani de investigație, Clive Hamilton a constatat următoarele: “Instituțiile australiene – începând de la școlile, universitățile și asociațiile noastre profesionale și până la mass-media; de la industriile de minerit, agricultură și turism și până la activele strategice precum porturile și rețelele electrice; de la consiliile noastre locale și guvernele de stat și până la partidele noastre politice din Canberra – sunt penetrate și modelate de un sistem complex de influență și control supravegheat de agenții care sunt în slujba Partidului Comunist Chinez.” [21]

După criza economică din 2008, practic, Australia s-a dovedit dispusă să servească drept bază de aprovizionare a Chinei, datorită convingerii generalizate că RPC a salvat Australia de recesiune. Hamilton spune că motivul pentru care infiltrarea și influența PCC pot fi atât de eficiente în Australia este pentru că australienii au fost ” fascinați de ideea că numai China poate garanta prosperitatea [lor] economică” și că “se tem să se opună agresiunii Beijingului”. [22]

În ciuda faptului că sunt conștienți de infiltrarea și influența PCC asupra societății occidentale, în special a infiltrării și controlului PCC asupra comunităților chineze din străinătate, majoritatea occidentalilor bine intenționați au crezut, în mod naiv, că scopul principal al strategiilor partidului a fost numai acela de a reduce la tăcere vocile criticilor și ale celor cu opinii politice diferite. Cu toate acestea, Hamilton spune că în spatele acestor operațiuni se află ambițiile PCC: de a se folosi de imigranții de etnie chineză pentru a schimba cadrul societății australiene și pentru a-i face pe occidentali să simpatizeze RPC, astfel încât să permită Beijingului să își consolideze influența. În felul acesta, Australia va fi transformată într-un instrument al Partidului, pentru ca acesta să-și atingă obiectivul de a deveni o superputere asiatică și apoi una globală. [23]

În mod similar, PCC își extinde influența asupra vecinului apropiat și aliat al Australiei, Noua Zeelandă. Anne-Marie Brady, expert în politică chineză la Universitatea Canterbury, a notat în raportul intitulat “Arme magice: Activitățile de influență politică ale Chinei sub conducerea lui Xi Jinping”, publicat în 2017, că unii membri ai Parlamentului din Noua Zeelandă născuți în China au legături strânse cu China continentală și că mulți politicieni au fost mituiți prin donațiile politice masive venite din partea unor afaceriști chinezi bogați și a unor organizații unite într-un front comun al PCC, precum asociațiile comerciale chineze din Noua Zeelandă. [24] La scurt timp după publicarea raportului său, biroul lui Brady a fost spart. Înainte de spargere, ea primise o scrisoare anonimă de amenințare care spunea “Tu urmezi”. [25]

China îi cooptează în mod activ pe politicienii locali din Noua Zeelandă. De exemplu, membrii partidelor politice din Noua Zeelandă sunt răsplătiți din belșug în timpul călătoriilor în China. Politicienilor pensionați li se oferă posturi bine plătite în întreprinderi chineze, alături de alte beneficii pentru a-i determina să urmeze directivele partidului. [26]

Vizarea națiunilor insulare din Pacific pentru valoarea lor strategică

În ciuda dimensiunilor lor, micile țări insulare din Pacific au o mare importanță strategică. Deși suprafața lor totală de teren este de numai 53.000 de kilometri pătrați, zonele lor economice exclusive pe anumite părți ale oceanului totalizează 19.000.000 de kilometri pătrați – o suprafață de peste șase ori mai mare decât cea a zonelor economice exclusive ale Chinei. Dezvoltarea unor legături mai strânse cu națiunile insulare din Pacific este o componentă a strategiei militare a PCC recunoscută public. [27] În prezent, zona Pacificului poate fi împărțită în cinci sfere de influență: americană, japoneză, australiană, neozeelandeză și franceză.

Pentru a-și dezvolta capacitățile maritime în Oceanul Pacific, PCC trebuie mai întâi să dezvolte relații bune cu națiunile insulare, iar apoi să îndepărteze încet-încet prezența americană. PCC a depășit activitatea americană în zonă prin investiții masive în proiecte de infrastructură în Melanezia, Micronezia și Polinezia, precum și prin promovarea turismului local și punerea la dispoziție a unor platforme de tranzacționare electronică. [28]

După acordarea de asistență financiară și investiții pe scară largă de către China continentală, comportamentul arogant al oficialilor PCC reflectă mentalitatea reală a regimului atunci când se simte îndrăzneț — încearcă să trateze populația națiunilor mai slabe așa cum tratează poporul chinez aflat sub controlul său totalitar. Bineînțeles, nimeni nu se poate aștepta ca PCC să respecte reglementările și protocolul internațional.

La summitul APEC (Cooperarea Economică Asia-Pacific), care a avut loc la sfârșitul anului 2018 în Papua Noua Guinee, comportamentul nepoliticos și necivilizat al oficialilor chinezi i-a șocat pe cei prezenți. Un oficial american de rang înalt a descris comportamentul oficialilor PCC drept “diplomație de tărăboi”. Oficialii chinezi au recurs la țipete în timp ce au acuzat alte țări că au complotat împotriva Chinei. Aceștia au împiedicat în mod brutal jurnaliștii să intervieveze participanții la un forum desfășurat între liderul chinez Xi Jinping și liderii națiunilor din insulele Pacificului, cerând ca toți jurnaliștii să facă referire la comunicatul de presă al agenției de știri Xinhua. Pentru a împiedica apariția într-un comunicat comun a declarațiilor care condamnau comportamentul comercial inechitabil al regimului PCC, oficialii chinezi au cerut să se întâlnească cu ministrul de externe al Papuei Noua Guinee. Ministrul a refuzat cererea pe motiv că trebuie să rămână imparțial. [29]

Folosirea capcanelor datoriilor pentru a prelua controlul asupra resurselor Asiei Centrale

În urma destrămării Uniunii Sovietice, PCC a depus mari eforturi pentru a-și dezvolta și consolida relațiile cu țările din Asia Centrală: Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan, Turkmenistan și Uzbekistan. Scopul strategiei PCC în Asia Centrală poate fi privit din mai multe unghiuri: În primul rând, Asia Centrală este o rută terestră inevitabilă în expansiunea Chinei spre vest. Mai mult, atunci când China construiește infrastructura pentru a transporta bunuri în interiorul și în afara Chinei, ea își poate extinde și interesele comerciale în Asia Centrală. În al doilea rând, China urmărește să pună mâna pe resursele naturale, inclusiv cărbune, petrol, gaze și metale prețioase, care se găsesc din abundență în aceste țări. În plus, prin controlul țărilor din Asia Centrală care sunt apropiate din punct de vedere geografic și cultural de provincia chineză Xinjiang, regimul chinez își poate întări controlul asupra minorităților etnice din această regiune.

Deși PCC nu și-a anunțat dorința de a domina Asia Centrală, el a preluat efectiv rolul cel mai influent în această regiune. Grupul Internațional de Criză, un grup de reflecție din Bruxelles, a lansat un raport în 2013, în care se notează că China se dezvoltă rapid într-o putere dominantă din punct de vedere economic în această regiune, profitând de tulburările sociale din Asia Centrală. Beijing consideră Asia Centrală ca o bază de aprovizionare cu materii prime și resurse și ca pe o piață pentru produsele sale cu prețuri scăzute și de calitate scăzută. Între timp, PCC a investit, de asemenea, milioane de dolari în investiții și ajutoare în Asia Centrală, sub pretextul menținerii stabilității în Xinjiang. [31]

O rețea imensă de autostrăzi, căi ferate, căi aeriene, căi de comunicații și conducte de petrol au legat strâns China cu Asia Centrală. Corporația China Road and Bridge Corporation (CRBC) și contractorii săi au fost responsabili pentru construirea de autostrăzi, căi ferate și linii de transport de energie electrică în Asia Centrală. Acestea au construit drumuri pe unele dintre cele mai periculoase și complexe terenuri și construiesc noi drumuri pentru transportul bunurilor Chinei către Europa și Orientul Mijlociu, precum și către porturile din Pakistan și Iran. Din 1992 până în 2012, în cele două decenii de relații diplomatice dintre China și cele cinci țări din Asia Centrală, volumul total al schimburilor comerciale dintre China și Asia Centrală a crescut de o sută de ori, potrivit presei chineze de stat. [31]

În Asia Centrală, PCC a promovat investiții în proiecte mari de infrastructură de stat, finanțate din credite. Unii cercetători și-au dat seama că astfel de investiții ar putea constitui baza unei noi ordini internaționale în care China va juca un rol dominant. Văzută din această perspectivă, Asia Centrală, la fel ca Australia, este un alt teren de testare pentru revoluția conceptuală a PCC în materie de strategie diplomatică. [32]

Beijingul tinde să susțină liderii autoritari corupți ai țărilor din Asia Centrală, iar proiectele sale opace de investiții sunt considerate benefice în primul rând pentru elitele sociale locale. Raportul Grupului Internațional de Criză a constatat că toate guvernele din Asia Centrală sunt slabe și corupte, iar țările pe care le conduc sunt afectate de tulburări sociale și economice. [33 Proiectele mari de infrastructură promovate de Beijing nu sunt legate doar de împrumuturi masive, ci implică și aprobări și autorizații oficiale, care se bazează pe interese personale. Acest lucru favorizează și agravează corupția în aceste regimuri.

În Uzbekistan, Islam Karimov, fostul prim-secretar al Partidului Comunist al Republicii Socialiste Sovietice Uzbece în URSS, a îndeplinit funcția de președinte al țării din timpul independenței din 1991 până la moartea sa în 2016. În 2005, forțele guvernamentale s-au confruntat cu protestatarii din orașul Andijan, situat în estul țării, ceea ce s-a soldat cu sute de morți. PCC s-a plasat ca un susținător ferm al lui Karimov, acordând un sprijin ferm regimurilor Uzbekistanului și altor țări din această regiune în eforturile lor de a proteja status quo-ul. [34]

Structurile economice fragile ale țărilor din Asia Centrală, în combinație cu împrumuturile masive acordate de RPC pentru infrastructură, fac ca aceste țări să fie deosebit de predispuse să cadă în capcana datoriilor Chinei. Turkmenistanul a suferit o criză economică severă, cu o rată anuală a inflației estimată în 2018 la peste 300%, o rată a șomajului estimată la peste 50%, o penurie severă de alimente și o corupție endemică. În 2018, China a fost singurul cumpărător important al gazului turkmen și, de asemenea, cel mai mare creditor al datoriei sale externe, care se ridica la 9 miliarde de dolari (estimată la 30 la sută din PIB în 2018). [35] [36] În cele din urmă, s-ar putea ca Turkmenistanul să nu aibă altă soluție decât să-și predea câmpurile de gaze naturale – care generează 70 % din veniturile țării – Chinei pentru a-și plăti datoria. [37]

În 2018, Tadjikistanul a împrumutat peste 300 milioane de dolari de la China pentru a construi o centrală electrică. În imposibilitatea de a-și plăti datoria, țara a transferat Chinei licența de exploatare a unei mine de aur, pentru o perioadă de timp suficientă pentru a-și rambursa datoria. [38]

Economia Kârgâzstanului este, de asemenea, în pericol, deoarece proiectele de infrastructură la scară mare derulate de RPC au făcut ca și această țară să cadă în capcana datoriilor. Țara va trebui să cedeze o parte din resursele sale naturale pentru a plăti datoria. De asemenea, Kârgâzstanul a cooperat cu companiile chineze de comunicații Huawei și ZTE pentru a construi instrumente de comunicare digitală pentru a întări controlul guvernamental asupra populației, lăsând totodată regimului chinez o portiță pentru a-și extinde supravegherea în aceste țări. [39]

Beijingul a profitat de vidul de putere de după dizolvarea dizolvării Uniunii Sovietice pentru a intra în sectorul energetic kazah. Economia kazahă depinde de producția de țiței, iar veniturile din petrol sunt folosite pentru a cumpăra produse chinezești ieftine. În afară de forajul petrolier, fundația industrială a acestei națiuni este fragilă. Odată cu fluxul produselor chinezești ieftine pe piața sa, industria manufacturieră din Kazahstan s-a prăbușit. [40]

Un alt motiv pentru expansiunea PCC în Asia Centrală este acela de reprimare a dizidenților uiguri care trăiesc în regiune. Organizația de Cooperare din Shanghai, o alianță regională condusă de China și Rusia, permite extrădarea între cele șase țări membre. O țară membră poate chiar să-și trimită proprii oficiali într-o altă țară membră pentru a efectua o investigație. În acest fel, PCC își poate extinde suprimarea uigurilor în străinătate și poate aresta dizidenții uiguri, care s-au refugiat în țările vecine. [41]

Utilizarea statelor pivot pentru asigurarea resurselor strategice

Strategia periferică a Partidului Comunist implică crearea de datorii economice în țările pivot, care sunt apoi folosite ca bază pentru atingerea obiectivelor strategice în întreaga regiune. Potrivit grupurilor de reflecție ale partidului, statele pivot sunt țări care au o putere regională considerabilă pe care Beijingul are capacitatea și resursele necesare pentru a le ghida; acestea nu au conflicte directe cu PCC în ceea ce privește interesele strategice iar majoritatea nu au interese apropiate cu Statele Unite. [42] În afară de Australia, Kazahstan și altele menționate anterior, printre exemplele de țări vizate de regimul chinez se numără Iranul și Birmania (cunoscută și sub numele de Myanmar).

În Orientul Mijlociu, Iranul deține cea mai mare cantitate de investiții chinezești. Iranul este un important producător de petrol din regiune și se află în opoziție ideologică față de Occident încă de la sfârșitul anilor ’70, ceea ce îl face un partener economic și militar natural pentru PCC. Beijingul a menținut relații economice și militare strânse cu Iranul din anii ’80.

În 1991, Agenția Internațională pentru Energie Atomică a descoperit că PCC a exportat uraniu în Iran și că Iranul și China au semnat un acord nuclear secret în 1990. [43] În 2002, când a fost dezvăluit proiectul de îmbogățire a uraniului din Iran, companiile petroliere occidentale s-au retras din această țară, oferind PCC posibilitatea de a profita de situație și de a dezvolta relații mai strânse cu Iranul. [44]

Volumul comerțului bilateral dintre RPC și Iran a crescut de peste o sută de ori între 1992 și 2011, în ciuda sancțiunilor internaționale impuse regimului iranian. [45] Datorită asistenței chineze, Iranul a fost în măsură să prevină izolarea internațională care i-a fost impusă și să dezvolte un arsenal larg de rachete balistice cu rază scurtă și medie de acțiune, precum și rachete de croazieră anti-navă. Regimul chinez i-a furnizat, de asemenea, mine marine și ambarcațiuni de atac rapid și a ajutat Iranul să demareze un proiect secret de arme chimice. [46]

Un alt stat pivot vecin favorizat de PCC este Birmania, care se mândrește cu o coastă lungă ce oferă acces strategic la Oceanul Indian. PCC consideră deschiderea unui canal China-Birmania drept un pas strategic pentru minimizarea dependenței de Strâmtoarea Malacca. [47] Istoria de nerespectare a drepturilor omului a guvernului militar birmanez a făcut ca acesta să fie izolat de comunitatea internațională. Mișcarea pentru democrație din 1988 din Birmania a fost în cele din urmă zdrobită de forțele militare. În anul următor, în Piața Tiananmen din Beijing, tancurile armatei au deschis focul asupra demonstranților pro-democrație.

Cele două guverne autoritare, ambele condamnate de comunitatea internațională, au găsit o oarecare consolare în cooperarea lor diplomatică și de atunci se bucură de relații strânse. În octombrie 1989, Than Shwe din Birmania a vizitat China, iar cele două părți au semnat un contract de armament în valoare de 1,4 miliarde de dolari. În anii ’90, au fost din nou semnate numeroase contracte de armament între cele două părți. Printre echipamentele pe care PCC le-a vândut Birmaniei se numără avioane de luptă, nave de patrulare, tancuri și transportoare blindate de trupe, tunuri antiaeriene și rachete. Sprijinul militar, politic și economic chinez a devenit astfel un colac de salvare pentru junta militară birmaneză în lupta sa continuă pentru supraviețuire. [48]

În 2013, chinezii au investit 5 miliarde de dolari în conducta petrolieră și gaze China-Birmania, considerată cea de-a patra mare conductă strategică de import de petrol și gaze a Chinei. Deși s-a confruntat cu o puternică opoziție populară, în 2017, aceasta a intrat în funcțiune cu susținerea PCC-ului. [49] Investiții similare includ barajul Myitsone (în prezent oprit din cauza opoziției locale) și mina de cupru Letpadaung. În 2017, comerțul bilateral dintre China și Birmania a totalizat 13.54 miliarde dolari. PCC plănuiește să creeze un coridor economic China-Birmania, cu o cotă de 70% deținută de partea chineză. Aceasta include un port de mare adâncime pentru accesul comercial la Oceanul Indian și parcul industrial Kyaukpyu Economic Zone. [50] [51]

c. Aplicarea strategiei Divide et Impera în Europa

În timpul Războiului Rece, Europa s-a aflat în centrul confruntării dintre lumea liberă și lagărul comunist. Statele Unite și statele occidentale au menținut o alianță strânsă prin intermediul NATO. Pentru a crea o prăpastie între Europa și Statele Unite, PCC a adoptat o strategie de divizare și de cucerire a țărilor europene. În consecință, partidul și-a adaptat strategia în funcție de condițiile locale pe măsură ce pătrundea treptat și își dezvolta influența în Europa. În ultimii ani, divergențele dintre Europa și Statele Unite privind numeroase probleme majore au devenit din ce în ce mai evidente. PCC a jucat un rol în acest aspect.

În timpul crizei financiare din 2008, PCC a exploatat faptul că economiile europene mai slabe aveau nevoie urgentă de investiții străine. Partidul a injectat sume mari de bani în aceste țări în schimbul unor compromisuri în chestiuni precum dreptul internațional și drepturile omului. PCC a folosit această metodă pentru a crea și pentru a extinde diviziunile dintre țările europene și apoi a cules roadele. Printre țările vizate de PCC se numără Grecia, Spania, Portugalia și Ungaria.

PCC a investit masiv în Grecia în timpul crizei datoriilor suverane, dând la schimb bani pentru influență politică și folosind Grecia ca pe o deschidere pentru a-și consolida influența în Europa. În doar câțiva ani, PCC a obținut o concesie de 35 de ani pentru cel de-al doilea și pentru cel de-al treilea terminal de containere al portului Pireu, cel mai mare port al Greciei, și a preluat centrul principal de transbordare din port.

În mai 2017, China și Grecia au semnat un plan de acțiune pe trei ani, care include căi ferate, porturi, construcția de rețele aeroportuare, rețele energetice și investiții în centrale electrice. [52] Investițiile PCC au dat deja roade politice. Începând din 2016, Grecia, membră a Uniunii Europene, s-a opus în mod repetat propunerilor UE care criticau politicile regimului chinez și abuzurile drepturilor omului. În august 2017, un comentariu publicat de The New York Times nota, „Grecia a îmbrățișat avansurile Chinei, pretendentul ei cel mai înfocat și ambițios din punct de vedere geopolitic“. [53]

În 2012, când PCC a creat ceea ce mai târziu avea să devină cadrul de cooperare “17+1”,  Ungaria a fost prima țară care s-a alăturat inițiativei și a fost prima țară europeană care a semnat un acord “Un Drum, O Centură” cu China. În 2017, volumul comerțului bilateral dintre China și Ungaria a depășit 10 miliarde de dolari. La fel ca și Grecia, Ungaria s-a opus în mod repetat criticilor UE împotriva abuzurilor comise de PCC asupra drepturilor omului. Președintele Republicii Cehe a angajat un bogat om de afaceri chinez pentru a fi consilierul său personal și a păstrat distanța față de Dalai Lama. [54]

Dintre cele șaisprezece țări incluse în acest cadru, unsprezece sunt țări din UE, iar cinci sunt țări din afara UE. În plus, printre cele șaisprezece țări, multe sunt fostele țări socialiste. Toate aceste țări au o istorie de guvernare comunistă și au păstrat multe urme ideologice și organizatorice ale acestor regimuri. Într-o oarecare măsură, conformarea la cerințele PCC, decurge firesc pentru elitele postcomuniste.

Europa este formată din multe țări mici, ceea ce face imposibil ca o singură țară să concureze cu PCC. Partidul s-a folosit de acest lucru pentru a trata cu fiecare guvern în parte, intimidând guvernele pentru a le face să păstreze tăcerea cu privire la încălcările drepturilor omului și la politica externă periculoasă a Chinei.

Cel mai tipic exemplu este Norvegia. În 2010, Comitetul Norvegian al Premiului Nobel a acordat Premiul Nobel pentru Pace unui disident chinez încarcerat. PCC a pedepsit rapid Norvegia, împiedicând-o să exporte somon în China, precum și alte forme de represalii. După șase ani, relațiile dintre cele două țări au fost “normalizate”, însă Norvegia a păstrat tăcerea asupra problemelor legate de drepturile omului în China. [55]

Puterile occidentale tradiționale au simțit, de asemenea, influența crescândă a PCC. Investițiile directe chinezești în Germania au crescut substanțial din 2010. În 2019, RPC a fost cel mai mare partener comercial al Germaniei pentru al patrulea an consecutiv. În 2016, 56 de companii germane au fost achiziționate de investitori chinezi și din Hong Kong, investiții care au atins un nivel de 11 miliarde de euro. Aceste fuziuni și achiziții au permis companiilor chineze să intre rapid pe piață și să achiziționeze tehnologii avansate occidentale, mărci și alte active. [56] Hoover Institution, un grup de reflecție american, a catalogat aceste tactici drept investiții “militarizate”. [57]

Orașul industrial Duisburg din vestul Germaniei a devenit centrul european de tranzit pentru OBOR. Optzeci la sută din trenurile din China tranzitează Duisburg înainte de a se îndrepta spre alte țări europene. Orașul a încheiat, de asemenea, un acord cu Huawei pentru a deveni un “oraș inteligent”. Primarul din Duisburg a numit Duisburg “Orașul Chinezesc” al Germaniei. [58]

În relațiile cu Franța, PCC a folosit de mult timp o strategie de “diplomație a tranzacțiilor”. De exemplu, atunci când Jiang Zemin, pe atunci lider al PCC, a vizitat Franța în 1999, a a semnat un contract în valoare de 15 miliarde de franci pentru achiziționarea a peste 24 de aeronave Airbus. Această achiziție masivă a determinat guvernul francez să sprijine admiterea Chinei în Organizația Mondială a Comerțului.

După masacrul din Piața Tiananmen, Franța a devenit prima țară occidentală care a semnat un parteneriat strategic cuprinzător cu China continentală. Președintele francez de la acea vreme a fost primul din Occident care s-a opus criticilor aduse Chinei la Conferința anuală a Comisiei ONU pentru drepturile omului de la Geneva, primul care a susținut cu fermitate ridicarea embargoului UE asupra armelor chineze și primul șef al unui guvern occidental care a lăudat PCC. [59] În plus, la sfârșitul anilor 1990 și la începutul anilor 2000, PCC a creat Anii Culturii Chineze pe scară largă în Franța, ca mijloc de promovare a ideologiei comuniste sub pretextul schimbului cultural. [60]

Marea Britanie, în mod tradițional o mare putere și un aliat important al Statelor Unite, este de asemenea una dintre cele mai valoroase ținte ale PCC. La 15 septembrie 2016, guvernul britanic a aprobat oficial construcția centralei nucleare Hinkley Point C din Somerset, Anglia. Guvernul plătește pentru centrală prin intermediul unei societăți mixte cu China și un consorțiu francez. [61]

Proiectul a fost aspru criticat de experți, incluzând ingineri, fizicieni, ecologiști, experți pe probleme privind China și analiști de afaceri, care au evidențiat riscurile uriașe ascunse legate de securitatea națională britanică. Nick Timothy, fostul șef de cabinet al prim-ministrului Theresa May, a subliniat că experții în securitate erau “îngrijorați de faptul că chinezii s-ar putea folosi de rolul lor pentru a introduce vulnerabilități în sistemele informatice care le vor permite să oprească producția de energie a Marii Britanii după bunul plac”. [62]

Ca și în alte părți ale lumii, metodele pe care regimul chinez le folosește pentru a-și extinde influența în Europa sunt omniprezente și numeroase. Acestea includ achiziționarea de companii europene de înaltă tehnologie, controlul acțiunilor unor porturi importante, mituirea politicienilor pensionați pentru a lăuda politica PCC, convingerea sinologilor să laude PCC, infiltrarea în universități, grupuri de reflecție, institute de cercetare și așa mai departe. [63] Ani de zile, ziarul britanic cu tradiție îndelungată The Daily Telegraph a publicat un supliment lunar, China Watch, produs de ediția în limba engleză a ziarului China Daily, controlat de PCC. Beijing a plătit publicației britanice până la 750.000 de lire sterline pe an pentru inserarea paginilor lor lunare ce conțineau articole care glorificau regimul chinez. [64]

Activitățile PCC în Europa au provocat mari îngrijorări în rândul cercetătorilor. Global Public Policy Institute și Mercator Institute for China Studies au publicat în 2018 un raport de cercetare care expune activitățile de infiltrare ale PCC în Europa. Acesta notează:

China comandă un set de instrumente de influență cuprinzătoare și flexibile, variind de la cele vizibile până la cele sub acoperire, desfășurat în principal în trei arene: elitele politice și economice, mass-media și opinia publică, societatea civilă și mediul academic. În extinderea influenței sale politice, China profită de deschiderea unilaterală a Europei. Porțile Europei sunt larg deschise, în timp ce China încearcă să restricționeze drastic accesul la ideile, actorii și capitalul străin.

Efectele acestei relații politice asimetrice încep să fie vizibile în Europa. Țările europene tind din ce în ce mai mult să își ajusteze politicile într-o manieră de “supunere preemptivă” pentru a atrage favorurile părții chineze. Elitele politice din Uniunea Europeană (UE) și din vecinătatea europeană au început să îmbrățișeze retorica și interesele chineze, inclusiv în cazul în care acestea contravin intereselor naționale și / sau europene. Unitatea UE a avut de suferit din cauza tacticii chineze de dezbinare și dominare, în special în ceea ce privește protecția și proiecția valorilor liberale și ale drepturilor omului. Beijingul beneficiază, de asemenea, de “serviciile”  de bunăvoie ale unor facilitatori din rândul claselor politice și profesionale europene, care sunt bucuroși să promoveze valorile și interesele chineze. Mai precis, pe lângă încercările Chinei de a-și crea în mod activ capital politic, există, de asemenea, multă influență venită din partea acelor elite politice din statele membre ale UE care încearcă să atragă capital chinez sau să obțină o mai mare recunoaștere pe plan global.[65]

Pe lângă infiltrările politice, economice și culturale din Europa, PCC s-a angajat, de asemenea, și în diverse forme de spionaj. La 22 octombrie 2018, publicația franceză Le Figaro a publicat în exclusivitate o serie de reportaje speciale care au dezvăluit diferitele activități de spionaj ale PCC în Franța. Acestea au inclus modul în care rețelele sociale populare în mediul de afaceri, în special LinkedIn, au fost folosite pentru a recruta francezi care să furnizeze informații PCC în scopul infiltrării în domeniile politice, economice și strategice ale Franței și pentru a obține cunoștințe aprofundate din interior în anumite situații specifice. Raportul a mai arătat că astfel de cazuri reprezintă doar vârful aisbergului operațiunilor de spionaj ale PCC din Franța. [66] Scopul PCC este furtul pe scară largă a informațiilor sensibile referitoare la statul francez și la activele sale economice. Activități similare de spionaj au avut loc și în Germania. [67]

d. “Colonizarea” Africii folosind “modelul chinezesc”

După cel de-al Doilea Război Mondial, multe țări africane au trecut prin decolonizare și și-au câștigat independența. Pe măsură ce tehnologia și capitalul au fost transferate din Occident în China, treptat, Africa nu a mai beneficiat de atenția Occidentului. Consolidat de aceste resurse, Partidul Comunist Chinez a invadat  țările africane și s-a infiltrat în politică, economie și societate, înlocuind sistematic ceea ce reușiseră sa instituie puterile suverane occidentale.

Pe de o parte, PCC a curtat statele africane sub pretextul susținerii dezvoltării acestor țări, creând un front unit împotriva Statelor Unite și a altor țări libere din cadrul Națiunilor Unite. Pe de altă parte, prin mită economică și ajutor militar, PCC a manipulat neîncetat guvernele și grupurile de opoziție africane, controlând afacerile țărilor africane, impunându-le în același timp modelul comunist chinez și standardele sale.

Din 2001 până în 2010, Banca de Export-Import a Chinei, controlată de PCC, a acordat împrumuturi țărilor africane în valoare de 62,7 miliarde de dolari. Ratele dobânzilor la aceste împrumuturi au fost relativ scăzute și aparent nu păreau să fie însoțite de condiții politice. Cu toate acestea, deoarece acordurile de împrumut au folosit resursele naturale ca garanție, PCC a obținut efectiv drepturile de a extrage cantități masive de resurse din țările respective.

În 2003, împrumutul acordat Angolei de către Banca de Export-Import a Chinei a folosit țițeiul ca garanție. S-a creat o situație care este descrisă în cartea lui Serge Michel și Michel Beuret, “Safariul chinezesc: Pe urmele expansiunii Beijingului în Africa”:

“Există chinezi care forează țițeiul iar apoi îl pompează în conducta chineză păzită de bodyguarzi chinezi în drumul său spre un port construit de chinezi, unde este încărcat pe petroliere chinezești care se îndreaptă spre China. Există chinezi care construiesc drumurile și podurile și barajul gigantic care a strămutat mii de mici proprietari de terenuri; există chinezi care cultivă legume chinezești pentru ca alți chinezi să mănânce doar legume chinezești împreună cu nelipsitele alimentele chinezești  importate; există chinezi care să înarmeze un guvern care săvârșește crime împotriva umanității; și chinezi care să protejeze acel guvern și să-l susțină în Consiliul de Securitate al ONU”. [68]

În 2016, China a devenit cel mai mare partener comercial și cel mai mare investitor străin direct al Africii. [69] În Africa, modelul de conducere al PCC a fost criticat aspru pentru nenumăratele sale probleme: salarii scăzute, condiții de muncă necorespunzătoare, ingineria “tofu-dreg” (expresie care se referă la execuția precară a clădirilor din provincia chineză Sichuan, care a condus la numeroase decese în urma cutremurului din 2008), poluarea mediului, mituirea oficialilor guvernamentali precum și alte practici corupte. Operațiunile miniere ale Chinei din Africa, de asemenea, se confruntă frecvent cu proteste din partea localnicilor.

Michael Sata, fostul președinte al Zambiei, a declarat în timpul campaniei sale prezidențiale din 2007: “Vrem ca să plece chinezii și vechii conducători coloniali să se întoarcă. Și ei ne-au exploatat resursele noastre naturale, dar cel puțin au avut grijă de noi. Ei au construit școli, ne-au învățat limba lor și ne-au adus civilizația britanică. Cel puțin capitalismul occidental are o față umană; chinezii nu urmăresc decât să ne exploateze.”[70] În Zambia, influența chineză poate fi văzută pretutindeni. Sata nu a avut de ales și a trebuit să încheie contracte cu PCC. Odată ce a câștigat puterea, s-a întâlnit imediat cu ambasadorul Chinei iar în 2013 a vizitat China.

Sudanul a fost una dintre primele baze pe care PCC le-a stabilit în Africa și, în ultimii douăzeci de ani, investiția PCC în Sudan a crescut exponențial. Pe lângă rezervele sale abundente de țiței, amplasarea strategică a portului Sudanului la Marea Roșie a fost de asemenea vitală pentru planurile PCC-ului. În anii ’90, când Sudanul a fost izolat de comunitatea internațională din cauza sprijinului său acordat terorismului și Islamului radical, PCC a profitat și a devenit rapid cel mai mare partener comercial al Sudanului, achiziționând cea mai mare parte a exporturilor sale de petrol. [71] Investițiile făcute de PCC au ajutat regimul totalitar al lui Omar Hassan Ahmad al-Bashir să supraviețuiască și să se dezvolte în ciuda sancțiunilor. De asemenea, Armata de Eliberare a Poporului a exportat arme în Sudan în această perioadă, facilitând indirect genocidul din Darfur, care a început în Sudan în 2003.

În cadrul comunității internaționale, PCC a jucat un rol duplicitar: în timp ce China a trimis o echipă de menținere a păcii la ONU pentru a mediatiza conflictul din Sudan, Beijingul l-a invitat, de asemenea în mod deschis, pe președintele sudanez să viziteze China, deși acesta era urmărit de Curtea Penală Internațională pentru crime împotriva umanității. PCC a declarat că, indiferent de cum se schimba lumea, indiferent de situația din Sudan, China va fi întotdeauna prietena Sudanului. [72]

PCC nu precupețește nici un efort pentru a atrage națiunile în curs de dezvoltare. Forumul de cooperare China-Africa (FOCAC) a fost creat în 2000, iar prima sa conferință la nivel ministerial a avut loc la Beijing. În timpul reuniunii inaugurale, șeful de atunci al PCC, Jiang Zemin, a anunțat reducerea datoriei cu 10 miliarde de yuani pentru țările sărace din Africa. În 2006, când Beijingul a găzduit reuniunea la nivel înalt a FOCAC, PCC nu numai că a anunțat ștergerea datoriilor a 44 de țări, dar a promis și 10 miliarde de dolari pentru finanțare, credit, burse și diverse proiecte de ajutorare. [73] În 2015, în timpul summitului de la Johannesburg, Africa de Sud, RPC a anunțat că va oferi 60 de miliarde de dolari pentru a colabora cu țările africane pentru realizarea a zece planuri majore de cooperare. [74] Pe 28 august 2018, viceministrul chinez al Comerțului a precizat că ”97% din produsele celor 33 de țări africane mai puțin dezvoltate au taxe vamale zero” [75].] Pe 3 septembrie 2018, în cadrul summitului, PCC a promis din nou că va acorda Africii un ajutor de 60 miliarde de dolari necondiționat, împrumuturi fără dobândă și capital și investiții specifice pe proiecte . În același timp, PCC a promis țărilor africane care aveau relații diplomatice cu China continentală, că va anula datoriile interguvernamentale ale acelora care aveau scadența la sfârșitul anului 2018. [76]

Urmând exemplul Chinei, fostul prim-ministru al Etiopiei, Meles Zanawi, a stabilit un plan cincinal pentru Etiopia. Organizarea și structura partidului de guvernământ de la acea vreme, Frontul Democrat Revoluționar al Poporului Etiopian (FDRPE), semăna, de asemenea, izbitor de mult cu PCC. O sursă anonimă din cadrul Ministerului de Externe chinez a declarat că mulți oficiali de nivel înalt din cadrul FDRPE au fost în China pentru a studia și pentru a fi instruiți și că, de asemenea, copiii multor oficialități importante au mers în China pentru a-și face studiile. Situația era chiar mai evidentă la nivel ministerial, unde practic fiecare oficial citea “Operele alese” ale lui Mao Zedong. [77]

În martie 2013, la summitul BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud), prim-ministrul etiopian a declarat despre China că este atât un partener comercial, cât și un model de dezvoltare pentru Etiopia. Astăzi, Etiopia este numită “Noua Chină” a Africii. Monitorizarea și cenzura Internetului, natura totalitară a guvernului său, controlul mass-media și altele asemenea sunt făcute pe aceeași calapod ca al Chinei. [78] RPC a organizat, de asemenea, sesiuni de formare destinate liderilor și oficialilor guvernamentali din alte națiuni africane.

Yun Sun, unul dintre directorii Programului China din cadrul Centrului Stimson, cu sediul la Washington, a declarat:

“Aceștia au organizat astfel de instruiri politice, având în vedere trei obiective. În primul rând, legitimizarea regimul PCC – încearcă să spună lumii modul în care PCC a reușit să gestioneze cu succes China și modul în care acest succes ar putea fi reprodus în țările în curs de dezvoltare. În al doilea rând, PCC urmărește să promoveze experiența pe care a avut-o China în dezvoltarea sa, în timpul așa-numitului “schimb de idei privind modul de guvernare a țării”. Deși PCC nu exportă în mod explicit “revoluția”, cu siguranță își exportă abordarea ideologică. Al treilea obiectiv este consolidarea schimburilor dintre China și Africa. [79]

După mai multe decenii de eforturi minuțioase, prin comerț și schimburi comerciale, PCC a obținut un punct de sprijin puternic în economia Africii. Prin utilizarea stimulentelor economice, a acaparat o serie de guverne africane, astfel încât oficialii din aceste țări să urmeze toate instrucțiunile Beijingului. Un cercetător din cadrul establishment-ului RPC a declarat: “Progresul Chinei din ultimii patruzeci de ani a dovedit că nu este nevoie să facă ceea ce a făcut Occidentul pentru a obține succesul. … Impactul acestui lucru asupra Africii este dincolo de ceea ce vă puteți imagina”. [80]

e. Avansarea în America Latină 

Fiind apropiată din punct de vedere geografic de Statele Unite, America Latină s-a aflat din punct de vedere istoric în sfera de influență a Statelor Unite ale Americii. Deși au existat o serie de regimuri socialiste care au apărut în America Latină atunci când valul comunismului a măturat lumea la mijlocul secolului al XX-lea, aceste influențe nu au reprezentat niciodată o amenințare semnificativă la adresa rolului Statelor Unite în regiune.

După prăbușirea Uniunii Sovietice, PCC a început să vizeze America Latină. Sub bannerul “cooperării de la sud la sud”, a început să se infiltreze în toate domeniile societății din regiune, pătrunzând în domenii precum economia, comerțul, armata, diplomația, cultura și altele asemenea. Guvernele multor țări latino-americane, precum Venezuela, Cuba, Ecuador și Bolivia, erau deja ostile Americii, iar PCC a folosit pe deplin acest lucru atunci când și-a extins influența în Pacific, agravând și mai mult tensiunile pe care aceste națiuni le aveau cu Statele Unite, consolidând-le poziția antiamericană.

Demersurile PCC în America Latină au depășit cu mult realizările Uniunii Sovietice în timpul Războiului Rece. Sprijinul său pentru regimurile socialiste și cele de stânga din regiune a pus bazele unei confruntări pe termen lung cu Statele Unite.

În primul rând, PCC a folosit comerțul și investițiile străine pentru a-și extinde influența în America Latină. Potrivit unui raport al Institutului Brookings, un grup de reflecție american, în anul 2000, comerțul Chinei continentale cu America Latină a fost de numai 12 miliarde de dolari, însă până în 2013 acesta a ajuns la 260 de miliarde de dolari, o creștere de peste douăzeci de ori. Înainte de 2008, angajamentele de acordare de împrumuturi ale Chinei nu depășeau 1 miliard de dolari, însă în 2010 au crescut la 37 miliarde de dolari. [81] Din 2005 până în 2016, China a promis să împrumute 141 de miliarde de dolari țărilor din America Latină. În prezent, împrumuturile acordate de China le-au depășit pe cele ale Băncii Mondiale și Băncii Interamericane de Dezvoltare, însumate. În 2015, PCC a promis, de asemenea, că va oferi Americii Latine investiții directe în valoare de 250 miliarde de dolari până în 2025 și că schimburile comerciale bilaterale dintre China și America Latină vor ajunge la 500 miliarde de dolari.

America Latină este în prezent cea de-a doua țintă de investiții a Chinei, imediat după Asia. China este principalul partener comercial pentru cele mai mari trei economii din America Latină – Brazilia, Chile și Peru – și cel de-al doilea partener comercial pentru Argentina, Costa Rica și Cuba. Coroborate cu construcția de autostrăzi în Ecuador, proiecte portuare din Panama și un cablu de fibră optică planificat să meargă din China până în Chile, influența PCC în toată America Latină este evidentă. [83]

În tot acest timp, PCC și-a folosit companiile de stat pentru a transforma America Latină în baza sa de resurse, exemple fiind o vastă investiție a companiei Baosteel în Brazilia și controlul deținut de Shougang asupra minelor de fier din Peru. PCC a manifestat, de asemenea, un mare interes pentru petrolul Ecuadorului și pentru petrolul și minele de aur din Venezuela.

În domeniul militar, PCC și-a intensificat infiltrarea în America Latină atât ca amploare cât și ca profunzime. Un cercetător al Comisiei de revizuire a economiei și securității din SUA și China, Jordan Wilson, a constatat că de la mijlocul anilor 2000, PCC a trecut de la vânzările de tehnologie militară inferioară la cele de ultimă generație, ajungând la exporturi de 100 milioane de dolari până în 2010. Începând cu anii 2000, PCC și-a crescut substanțial exporturile militare către țările din America Latină. Destinatarii acestor vânzări de arme au fost regimuri antiamericane, în special Venezuela. În același timp, a avut loc o creștere a schimburilor de instruire militară și a exercițiilor militare comune. [84]

PCC dezvoltă rapid legături cu America Latină pe fronturile diplomatice, economice, culturale și militare. În 2015, noile cerințe prezentate într-un studiu de apărare de către PCC “atribuie în mod specific Armatei de Eliberare a Poporului sarcina de a «participa activ atât în cooperarea de securitate regională cât și în cea internațională în domeniul securității și să protejeze interesele Chinei în străinătate în mod eficient»“. [90]

Pe plan diplomatic, din cauza stimulentelor și amenințărilor PCC, o serie de țări au ales să rupă legăturile diplomatice cu Republica China (Taiwan) și, în schimb, să îmbrățișeze Republica Populară Chineză comunistă. În iunie 2017, Panama a anunțat că a pus capăt relațiilor diplomatice cu Taiwanul și că acum recunoaște “o singură China”. Cu trei ani în urmă, PCC începuse să planifice în mod activ investiții în infrastructura din Panama, precum porturi, căi ferate și autostrăzi, valoarea totală a investițiilor ajungând la aproximativ 24 miliarde de dolari americani. [85] China a dobândit deja controlul asupra ambelor capete ale Canalului Panama, care are o mare importanță strategică internațională.

PCC a investit, de asemenea, aproape 30 de miliarde de dolari în portul La Union din El Salvador. În iulie 2018, ambasadorul SUA în El Salvador a avertizat în ziarul El Diario De Hoy (Ziarul de Azi) din El Salvador că investițiile chineze în portul La Union a avut un obiectiv militar și merită o atenție deosebită. [86]

Pe frontul cultural, până la începutul anului 2018, PCC a înființat 39 de Institute Confucius și 11 clase Confucius în America Latină și Caraibe, având peste 50.000 de cursanți. [87] Institutele Confucius au fost identificate ca instituții folosite de PCC pentru spionaj, precum și pentru transmiterea culturii și ideologiei Partidului Comunist sub masca culturii tradiționale chineze.

Extinderea și infiltrarea regimului PCC în America Latină reprezintă o amenințare serioasă pentru Statele Unite. Prin utilizarea accesului la piața chineză și a dependenței de investițiile economice și de ajutorul militar pentru a influența politicile guvernelor latino-americane, China este capabilă să le atragă în propria sa sferă de influență și să le poziționeze împotriva Statelor Unite. Canalele, porturile, căile ferate și infrastructura de comunicații pe care PCC le construiește sunt instrumente importante care vor fi folosite pentru extinderea și stabilirea hegemoniei sale globale.

f. Capacitățile militare în creștere ale PCC

Pe măsură ce puterea militară a Chinei s-a dezvoltat, aceasta a devenit mai agresivă în zone precum Marea Chinei de Sud. În 2009, navele chineze au urmărit și hărțuit o navă de supraveghere americană (USNS Impeccable) în timp ce aceasta efectua operațiuni de rutină în apele internaționale din această zonă. [88] Un incident similar a avut loc în apele internaționale din Marea Galbenă, când navele chinezești s-au apropiat în mod repetat la mai puțin de treizeci de metri de USNS Victorious, forțând-o să efectueze o oprire bruscă și periculoasă. [89] În septembrie 2018, o navă de război chineză a efectuat manevre agresive, avertizând USS Decatur să părăsească zona. Nava chineză s-a apropiat la mai puțin de patruzeci și cinci de metri de prova navei Decatur, forțând-o să recurgă la manevre pentru a preveni o coliziune. [90]

PCC și-a dezvăluit ambițiile militare cu mult timp în urmă. Strategia sa este de a trece de la statutul de putere terestră la cel de superputere maritimă și, în cele din urmă, la stabilirea hegemoniei atât pe uscat cât și pe mare. În 1980, strategia Beijingului era apărarea activă, iar accentul s-a pus în principal pe apărarea propriilor granițe. La acea vreme, adversarul său principal era Armata Sovietică. În 2013, apărarea din prima linie a Beijingului s-a transformat într-o ofensivă activă în scopul extinderii liniei frontului. Aceasta a propus “ofensiva strategică ca un tip important de apărare activă”. [91]

Departamentul american al Apărării a declarat într-un raport anual către Congres în 2018:

Accentul maritim al Chinei și atenția acordată misiunilor de pază a intereselor sale în străinătate au propulsat din ce în ce mai mult AEP (Armata de Eliberare a Poporului) dincolo de granițele Chinei și de periferia sa imediată. Focalizare crescândă a Marinei Chinezești – de la “apărarea apelor maritime” până la o combinație de “apărare a apelor maritime” și “protecție a  apelor maritime” – reflectă interesul tot mai mare al Înaltului Comandament pentru o rază de acțiune operațională mai largă. Strategia militară a Chinei și reforma în curs a PLA reflectă abandonarea mentalității sale istorice centrate pe uscat. În mod similar, referirile doctrinare la “apărarea margineală avansată” care ar muta potențiale conflicte departe de teritoriul Chinei sugerează că strategii AEP au în vedere un rol din ce în ce mai global. [92]

RPC a construit insule și a militarizat insulițe cu recifuri în Marea Chinei de Sud, echipându-le cu aeroporturi, aeronave terestre și rachete. A fortificat trei insulițe de importanță strategică, și anume Fiery Cross Reef, Subi Reef și Mischief Reef, cu rachete de croazieră anti-navă, rachete sol-aer și aerodromuri. În esență, insulele servesc drept portavioane staționare care pot fi folosite în caz de conflict militar. La nivel strategic, marina AEP este capabilă să străpungă limitele lanțului insular care se întinde de la Insulele Kuril în nord până la insulele Taiwan și Borneo în sud, ceea ce îi conferă capacitatea de a lupta în largul oceanului.

Lawrence Sellin, colonel în retragere al armatei americane și comentator militar, a scris în 2018: “China încearcă acum să își extindă influența internațională dincolo de Marea Chinei de Sud, legându-se de un cadru similar de dominație în nordul Oceanului Indian. Dacă i se va permite să finalizeze legătura, China ar putea fi într-o poziție inatacabilă de a-și exercita autoritatea asupra a aproximativ jumătate din PIB-ul global”. [93]

Dominația Mării Chinei de Sud nu este o chestiune de teritoriu, ci de strategie globală. În fiecare an, mărfuri în valoare de aproximativ 5 trilioane de dolari trec prin Marea Chinei de Sud. [94] Pentru China, drumul său maritim al mătăsii începe cu Marea Chinei de Sud, și se estimează că 80% din importurile sale de petrol vor călători pe mare. [95] Menținerea păcii în Marea Chinei de Sud după cel de-al Doilea Război Mondial a revenit Statelor Unite și aliaților săi, ceea ce este văzut de regimul chinez ca pe o provocare majoră pentru obiectivele sale.

M. Taylor Fravel, profesor asociat de științe politice la Massachusetts Institute of Technology, a scris că, din 1949, China s-a angajat în 23 de dispute teritoriale cu vecinii săi. A soluționat 17 dintre aceste dispute. În 15 dintre acestea, Beijingul a oferit compromisuri substanțiale cu privire la alocarea teritoriului disputat. Dar când vine vorba de problemele din Marea Chinei de Sud, începând cu anii ’50, chiar și atunci când marina chineză era nesemnificativă din punct de vedere militar, aceasta a adoptat o abordare intransigentă și a revendicat suveranitatea incontestabilă asupra regiunii. China nu a folosit niciodată un astfel de limbaj absolut în alte dispute teritoriale.

Fravel a enumerat mai multe motive pentru poziția fermă a Chinei cu privire la problemele din Marea Chinei de Sud. “China consideră că insulele din larg, precum Insulele Spratly, ca fiind strategice. De pe aceste insule, China poate pretinde jurisdicție asupra apelor adiacente care ar putea conține resurse naturale semnificative și chiar jurisdicție asupra unor activități ale navelor militare străine”, a spus el. “Aflorimentele din Marea Chinei de Sud pot fi, de asemenea, dezvoltate în avanposturi înaintate pentru proiectarea puterii militare. … De asemenea, acestea ar putea ajuta forța submarină a Chinei, împiedicând alte state să urmărească submarinele chineze care încearcă să intre în Pacificul de Vest din Marea Chinei de Sud”. [96]

Acțiunile agresive și expansioniste ale regimului chinez în Marea Chinei de Sud, în special măsurile pe care le-a luat în ultimii ani pentru a schimba status quo-ul, au intensificat tensiunile militare în marea regiune. Ca reacție, “după un deceniu, Japonia a luat măsuri de inversare a tendinței de scădere a cheltuielilor sale militare, în timp ce India și-a reluat planurile modernizării navale”, a scris autorul și geostrategul Brahma Chellaney în 2018. [97] Mascându-și eforturile sub pretextul de trecere în condiții de siguranță pentru transporturile de marfă și energie, expansiunea activă a Chinei în Marea Chinei de Sud a înclinat balanța puterii în regiune și crește posibilitatea unui conflict militar. Geologul Scott Montgomery, de la Universitatea din Washington, a subliniat că “percepția chineză a [Mării Chinei de Sud] ca o preocupare de securitate a dus la o erodare a securității în regiune”. [98] Cercetătorii occidentali cred că oficialii militari chinezi caută modalități de a-și extinde și mai mult puterea în străinătate. În 2017, AEP a înființat prima sa bază militară din străinătate în Djibouti, în Cornul Africii. [99]

Regimul PCC menține cea mai mare armată din lume, cu două milioane de personal activ, potrivit unui raport din 2019 al Institutului Internațional pentru Studii Strategice. [100] De asemenea, AEP are cea mai mare forță terestră din lume, cel mai mare număr de nave de război, cel de-al treilea tonaj naval și o forță aeriană masivă. Are o capacitate de atac nuclear constând în rachete balistice intercontinentale, submarine cu rachete balistice și bombardiere strategice.

Expansiunea militară a Chinei comuniste nu se limitează la diviziunile tradiționale terestre, navale și aeriene, ci face progrese și în domeniul războiului spațial și electromagnetic. Regimul chinez are, de asemenea, 1,7 milioane de angajați în cadrul Poliției Armate Populare, o organizație paramilitară însărcinată în principal cu menținerea ordinii interne. La fel ca și AEP, organizația se află sub conducerea unificată a Comisiei Militare Centrale a PCC; în plus, PCC menține și un număr mare de unități de rezervă și de miliție. Doctrina militară a Partidului a subliniat întotdeauna importanța “războiului poporului”. În cadrul sistemului totalitar al PCC, acesta poate redirecționa rapid toate resursele disponibile pentru uz militar în caz de război. Acest lucru înseamnă că PCC dispune de un contingent de peste un miliard de oameni din care poate recruta un număr uriaș de oameni. Chiar și chinezii de peste hotare fac parte din strategia militară și de informații a PCC; în 2017, RPC a adoptat o “lege națională a serviciilor de informații” prin care se cere tuturor cetățenilor chinezi să ajute Partidul Comunist, indiferent de locul în care locuiesc.

PIB-ul Chinei a crescut rapid între 1997 și 2007. Forțele terestre ale AEP dispun acum de mii de tancuri de luptă principale moderne. Marina AEP are două portavioane în flota sa și construiește altele. Nouăzeci la sută dintre avioanele de luptă ale Forțelor Aeriene ale AEP sunt din a patra generație, iar PCC a început să introducă avioane de luptă din a cincea generație.

La începutul anului 2017, RPC a anunțat o creștere de 6,5%, ajustată la inflație, a bugetului său militar anual, care se ridică la 154,3 miliarde de dolari. Analiza datelor din 2008 până în 2017 indică faptul că bugetul militar oficial al Beijingului a crescut cu o medie anuală de 8% în termeni ajustați în funcție de inflație în această perioadă. [101] Observatorii estimează că cheltuielile militare reale ale PCC sunt de două ori mai mari decât cele recunoscute oficial. În afară de aceasta, puterea militară a regimului nu este pe deplin reflectată în cheltuielile militare, deoarece cheltuielile militare reale ale acestuia sunt mai mari decât cifrele publice, iar PCC poate rechiziționa multe resurse civile și forță de muncă la discreția sa. Întregul sistem industrial poate servi nevoilor de război, ceea ce înseamnă că adevăratele sale capacități militare depășesc cu mult datele oficiale și estimările obișnuite.

PCC folosește o gamă largă de spionaj pentru a ajunge din urmă Statele Unite în domeniul tehnologiei. Potrivit unor estimări, peste 90% din spionajul împotriva Statelor Unite realizat prin piraterie informatică provine din RPC, iar rețelele PCC se infiltrează în marile companii americane și în armată, furând tehnologie și competențe pe care chinezii nu le pot dezvolta în mod independent. [102]

PCC a construit un sistem global format din peste treizeci de sateliți de navigație Beidou (Big Dipper), cu capacități de poziționare militară globală prin GPS. În paralel, AEP lansează pe piață drone cu capacitate de luptă din ce în ce mai avansate. La Salonul Aeronautic Zhuhai 2018 din China, debutul dronei CH-7 Rainbow a atras atenția experților militari. Seria Rainbow semnifică faptul că China a recuperat decalajul în ceea ce privește tehnologia de dezvoltare a dronelor armate. Un număr mare de drone CH-4 Rainbow fabricate anterior au acaparat piețele militare din Iordania, Irak, Turkmenistan și Pakistan, țări care au fost restricționate să cumpere drone armate din Statele Unite. [103] Cel mai recent CH-7 Rainbow, într-un fel, este la fel de bine echipat ca și X-47B, cea mai bună dronă pe care o oferă Statele Unite. [104] O înregistrare video difuzată la show-ul aerian a simulat dronele luptând împotriva inamicului, care era în mod clar armata americană. [105] Dimensiunile mici ale dronelor le permit să fie desfășurate de pe o varietate de platforme, inclusiv de pe nave civile, ceea ce ar putea oferi PCC un avantaj față de Taiwan într-un potențial conflict. [106] Un număr mare de drone aeriene pot forma grupuri sub controlul sateliților și  inteligenței artificiale, ceea ce le face utile în conflicte regionale și asimetrice.

Avionul de luptă stealth chinezesc J-20, prezentat și el la Zhuhai Air Show, seamănă cu avionul american F-22, în timp ce avionul chinezesc J-31 pare a fi modelat după F-35. Deși este încă în urma armatei americane în multe privințe, industria de apărare a RPC reduce decalajul față de Statele Unite în ceea ce privește dezvoltarea de avioane de luptă moderne.

În ceea ce privește tacticile, AEP se concentrează pe capacități asimetrice: război asimetric, strategie asimetrică și arme asimetrice. [107] Amiralul Philip Davidson, comandantul Comandamentului Indo-Pacific al SUA, a descris China ca fiind un “concurent de la egal la egal”. El a spus despre China că nu încearcă să egaleze puterea de foc a Americii la un raport unu-la-unu; mai degrabă, încearcă să recupereze decalajul față de Statele Unite prin construirea unor capacități asimetrice critice, inclusiv prin utilizarea rachetelor anti-navă și a capacităților în războiul submarin. Din acest motiv, el a avertizat că “nu există nicio garanție că Statele Unite ar câștiga un viitor conflict cu China”. [108]

Una dintre aceste arme asimetrice este racheta balistică anti-navă Dongfeng 21D. În mod tradițional, rachetele balistice sunt utilizate pentru livrarea de focoase nucleare către ținte staționare, cum ar fi orașele și bazele militare, dar Dongfeng 21D este o armă unică destinată utilizării împotriva grupurilor de luptă ale portavioanelor americane pe mare. PCC a urmat, de asemenea, strategia sovietică din timpul Războiului Rece de a desfășura un număr mare de rachete de croazieră în încercarea de a contracara supremația navală a SUA. În 2018, AEP a prezentat public racheta de croazieră supersonică anti-navă YJ-12B cu baza terestră, cunoscută sub numele de “ucigașul de portavioane”. Aceasta a trasat o “zonă a morții” de 550 de kilometri în vestul Pacificului, în care formațiunile de luptă ale portavioanelor americane vor fi susceptibile la lovituri de altitudine foarte joasă.

Înarmată cu rachete precum Dongfeng 21D și YJ-12, AEP nu trebuie să egaleze Marina americană în ceea ce privește forța unu la unu – cum ar fi numărul de portavioane dislocabile – pentru a putea să-i refuze accesul regional în Pacificul de Vest.

În urma expansiunii rapide a puterii sale militare, RPC a devenit un uriaș exportator de arme către regimurile autoritare din lume, cum ar fi Coreea de Nord și Iranul. Pe de o parte, obiectivul este de a-și extinde alianțele militare, iar pe de altă parte, de a dispersa și contracara puterea militară a SUA. În acest scop, PCC încurajează sentimentul anti-american și ura împotriva Statelor Unite, găsind o cauză comună cu alte regimuri antiamericane.

În același timp, conducerea partidului a adoptat teorii militare teroriste, cum ar fi războiul fără restricții. Aceasta susține necesitatea războiului spunând că “războiul nu este departe de noi; este locul de naștere al “secolului chinezesc””. Legitimează violența și teroarea prin afirmații precum “moartea este forța motrice pentru progresul istoriei”. Justifică agresiunea spunând “nu există dreptul la dezvoltare fără dreptul la război” și “dezvoltarea unei țări reprezintă o amenințare pentru o altă țară – aceasta este regula generală a istoriei mondiale”. [109]

Zhu Chenghu, general-maior și decan al Universității Naționale de Apărare a RPC, a declarat public în 2005 că, în cazul în care Statele Unite ar interveni într-un război în strâmtoarea Taiwan, China ar folosi preventiv arme nucleare pentru a distruge sute de orașe din Statele Unite, chiar dacă toată China la est de Xi’an (oraș situat la marginea vestică a granițelor tradiționale ale Chinei) ar fi distrusă ca urmare. [110] Declarațiile lui Zhu au fost făcute în mare parte pentru a sonda reacțiile comunității internaționale.

Este important să înțelegem că strategiile militare ale PCC sunt întotdeauna subordonate nevoilor sale politice și că ambițiile militare ale regimului reprezintă doar o dimensiune a planului său mai larg de a instaura hegemonia comunistă pe întreg globul. [111]

 

*****

Referințe

[1] Zhao Kejin, “Drumul dezvoltării pașnice: o descoperire paradigmatică“, People.cn, 11 noiembrie 2009, http://theory.people.com.cn/GB/10355796.html . [趙-金: <和平 發展 道路: 模式 的 突破>, “人民網”] [În chineză]

[2] Michael Pillsbury, Maratonul de o sută de ani: Strategia secretă a Chinei de a înlocui America ca superputere globală (New York: Henry Holt and Co., 2015), cap.

[3] Congresul SUA, Senat, Comisia pentru relații externe: Subcomisia pentru afaceri din Asia de Est și Pacific, “Relațiile dintre SUA și China: statutul reformelor în China“,  Congresul al 108-lea, prima sesiune, 22 aprilie 2004, https: // www.foreign.senate.gov/imo/media/doc/WaldronTestimony040422.pdf .

[4] Chris Giles, “China este gata să întreacă SUA în acest an devenind cea mai importantă putere economică mondială“, Financial Times, 29 aprilie 2014 https://www.ft.com/content/d79ffff8-cfb7-11e3-9b2b-00144feabdc0 .

[5] “CMHI and CMA CGM Completează tranzacția pentru terminalul de legătură“, CMA-CGM și CMHI, 11 iunie 2013, https://www.cma-cgm.com/static/News/Attachments/CMHI%20and%20CMA%20CGM%20complete%20the%20Terminal%20Link%20transaction.pdf

[6] Derek Watkins, KK Rebecca Lai și Keith Bradsher, “Lumea, construită de China“, The New York Times, 18 noiembrie 2018, https://www.nytimes.com/interactive/2018/11/18/world/asia/world-built-by-china.html.

[7] Andrew Sheng, “Un conflict al civilizațiilor cu China se apropie“, Asia Global Institute, Universitatea din Hong Kong, 16 ianuarie 2018, http://www.asiaglobalinstitute.hku.hk/en/civilizational-clash-china-comes-closer/ .

[8] Wu Xinbo, “Reflecții asupra studiului diplomației periferiei“, World Affairs, 2015 Issue # 2, http://www.cas.fudan.edu.cn/picture/2328.pdf [În chineză] [吳心伯: <對 周邊 外交 研究 的 一些 思考>, “世界 知識”] http://www.cas.fudan.edu.cn/picture/2328.pdf

[9] Nick McKenzie și Sarah Ferguson, Putere și influență: Latura dură a puterii soft a Chinei,”, Australian Broadcasting Corporation, 5 iunie 2017, https://www.abc.net.au/4corners/power-and-influence-promo/8579844.

[10] “Demisia lui Sam Dastyari: Cum am ajuns aici“, Australian Broadcasting Corporation, 11 decembrie 2017, https://www.abc.net.au/news/2017-12-12/sam-dastyari-resignation-how -Did-we-get-here / 9249380 .