Capitolul 4: Exportul Revoluţiei

Spectrul comunismului nu a dispărut odată cu dezintegrarea Partidului Comunist din Europa de Est

În fața dvs. se afla traducerea în limba română a unei lucrări apărute în limba chineză, intitulată “Cum conduce spectrul comunismului lumea”, scrisă de echipa editorială a celor “Nouă comentarii despre Partidul Comunist”.

*****

Cuprins

Introducere

1. Exportarea Revoluţiei în Asia
a. Războiul coreean
b. Războiul din Vietnam
c. Khmerii Roşii
d. Ascensiunea și declinul infiltrării PCC în Asia de Sud-Est

2. Exportarea revoluţiei în Africa şi America Latină
a. America Latină
b. Africa

3. Socialismul în Europa de Est
a. Represiunea sovietică a mișcărilor populare din Europa de Est
b. Albania și China

4. Comunismul după sfârşitul Războiului Rece

Referințe

*****

Introducere

Răspândirea cultului comunist în întreaga lume este susținută de violență și înșelăciune. În timp ce superputerile comuniste, precum Uniunea Sovietică sau China, au folosit forța militară pentru a-și impune sistemul lor politic asupra celor mai slabe țări, nu trebuie uitat faptul că cuceririle violente ale regimurilor comuniste au fost sprijinite – și, într-o mare măsură, au fost făcute posibile  – de utilizarea eficientă a propagandei lor. În ultimii ani, Partidul Comunist Chinez a continuat această strategie investind miliarde în marele său Program de Propagandă Externă. [1]

Acest capitol oferă o introducere a modului în care regimurile comuniste din Est, și, în special Republica Populară Chineză (RPC), și-au răspândit ideologia și influența în Asia, Africa, America de Sud și Europa de Est, în principal în timpul Războiului Rece.

1. Exportarea Revoluţiei în Asia

Mișcarea comunistă chineză își datorează succesul Uniunii Sovietice. În 1919, regimul bolșevic a înfiinţat cea de-a Treia Internațională Comunistă (Comintern) ca pe propriul său vehicul, pentru a continua revoluţia în întreaga lume. La scurt timp după ce reprezentantul Cominternului, Grigori Voitinsky, a călătorit în China în aprilie 1920, la Shanghai a fost înființat un birou pentru pregătirea formării Partidului Comunist Chinez (PCC). Timp de câțiva ani, PCC a depins complet de finanțarea sovietică și a funcționat ca o organizație a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. [2] PCC a continuat să promoveze interesele sovietice în China pentru următoarele trei decenii.

Victoria PCC în China continentală a fost legată indirect de influența stângii în Statele Unite. Oficialii americani de la Departamentul de Stat și de la alte instituții care-i priveau cu simpatie pe comuniștii chinezi au influențat modul în care Washingtonul a înțeles situația politică din China în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial. Influența acestora a făcut ca Statele Unite să-și reducă sprijinul acordat guvernului naționalist Chiang Kai-shek, în timp ce Uniunea Sovietică și-a crescut sprijinul pentru PCC.

Președintele Statelor Unite Harry Truman a luat, de asemenea, decizia de a reduce prezența Statelor Unite în Asia după război. În 1948, trupele americane au început să se retragă din Coreea de Sud, iar pe 5 ianuarie 1950, Truman a anunţat că Statele Unite nu se vor mai amesteca în situația din strâmtoarea Taiwan. Aceasta a inclus încetarea asistenţei militare – chiar și în situația unui război – pentru China Naționalistă, care la acea vreme se retrăsese în insula Taiwan și se confrunta cu invazia Chinei continentale controlată de comunism. [3] Dean Acheson, secretarul de stat al SUA, a reiterat politica lui Truman, afirmând că peninsula coreeană se afla în afara “perimetrului de apărare” al Statelor Unite. [4] Aceste politici anti-intervenţioniste – care au oferit blocului comunist posibilitatea de a-și extinde influența în Asia – s-au schimbat abia după ce Națiunile Unite au votat să apere Coreea de Sud după ce fusese invadată de către Nord în iunie 1950.

PCC a făcut din exportul revoluției o piatră de temelie a politicii sale externe. Pe lângă furnizarea de sprijin financiar, instruire și arme pentru insurecții de stânga, Republica Populară Chineză (RPC) a trimis uneori trupe pentru a asista direct gherilele împotriva guvernelor legitime. În 1973, în timpul Revoluției Culturale, cheltuielile pentru ajutor extern ale RCP au atins aproape 7% din bugetul național.

Proiectul extravagant al PCC de exportare a revoluției a fost plătit cu averea – și de cele mai multe ori cu prețul vieții – poporului chinez.

Potrivit lui Qian Yaping, un erudit chinez cu acces la documente secrete ale Ministerului Afacerilor Externe “în 1960 au fost expediate 10.000 de tone de orez în Guineea şi 15.000 de tone de grâu au fost trimise în Albania. Din 1950 până la sfârşitul anului 1964, cheltuielile externe totale de ajutor au fost de 10,8 miliarde de yuani, iar cele mai multe cheltuieli au fost făcute din 1960 până la 1964… în timpul marii foamete din China”. În timpul foametei din 1958 până în 1962, zeci de milioane de oameni au murit de foame. Cu toate acestea, cheltuielile cu ajutorul străin au totalizat 2,36 miliarde de yuani. Dacă aceste cheltuieli ar fi fost folosite pentru a cumpăra alimente, nenumărate vieți omenești ar fi putut fi salvate. [5]

a. Războiul coreean

Comunismul încearcă să domine lumea, folosind lideri flămânzi de putere precum Joseph Stalin, Mao Zedong, Kim Il Sung și Ho Chi Minh pentru a acapara tot mai multe teritorii și a îndoctrina oamenii cu ideologia sa malefică. 

Pe 25 iunie 1950, după o planificare amplă, Coreea de Nord a invadat sudul. Seulul a căzut în doar trei zile iar după o lună şi jumătate, întreaga Peninsula Coreeană era ocupată de Coreea de Nord. Mao își făcuse propriile pregătiri pentru războiul din Coreea. În martie 1950, trupele chineze au fost desfășurate de-a lungul graniței chino-coreene, gata să ajute Nordul. Pe măsură ce forțele ONU au avansat adânc pe teritoriul Coreei de Nord, PCC a trimis Armata Populară Voluntară și a salvat regimul comunist al lui Kim Il Sung de la distrugerea totală. Războiul a durat trei ani, luând milioane de vieți de ambele părți. China comunistă a pierdut aproximativ un milion de oameni. [6]

Pe lângă salvarea regimului Kim, PCC a avut și un alt motiv de participare la conflict: în timpul războiului civil chinez, 1,7 milioane de soldați au părăsit forțele Kuomintang (naționaliste chineze) pentru a se alătura PCC. Războiul din Coreea a oferit o oportunitate convenabilă de a scăpa de aceste trupe nesigure din punct de vedere politic. [7]

De vreme ce atât PCC-ul cât şi Partidul Comunist Sovietic au luptat pentru controlul Coreei de Nord, aceasta a beneficiat de pe urma ambelor părţi. De exemplu, în 1966, când Kim Il Sung a vizitat China, el a văzut că în Beijing a fost construit un metrou. Apoi a cerut construirea unui metrou identic în Phenian – gratuit. Mao a decis imediat să oprească construcţia de la Beijing şi a trimis echipamente şi personal, inclusiv două divizii ale Corpului Feroviar al Armatei de Eliberare a Poporului (AEP) şi numeroşi ingineri – în total câteva zeci de mii de oameni, la Phenian. Nordul nu a cheltuit niciun ban şi nu a folosit nici unul dintre propriii săi oameni în construcţii, dar a cerut ca PCC să garanteze siguranţa metroului în timpul războiului. În cele din urmă, sistemul de metrou din Phenian a devenit unul dintre cele mai adânci din lume la acea vreme, cu o adâncime medie de 90 de metri şi o adâncime maximă de 150 de metri în subteran. După finalizarea construcţiei, Kim Il Sung a spus publicului că a fost proiectat şi construit de coreeni. În plus, Kim a ocolit de multe ori PCC şi a mers direct în Uniunea Sovietică pentru bani şi materiale. După războiul din Coreea, PCC şi-a lăsat, în mod deliberat, oameni în Coreea de Nord, cu misiunea de a aduce Nordul pe orbita RPC. Însă, cei prietenoși cu PCC au fost uciși sau întemnițați în epurările lui Kim Il Sung, iar în final PCC a pierdut pe toate fronturile. [8]

Coreea de Nord încapsulează ororile comunismului impuse din exterior. Pe lângă divizarea traumatică a națiunii coreene, regimul Kim este unul dintre cele mai brutale și represive din lume, iar Coreea de Nord trăiește într-o sărăcie extremă.

După prăbuşirea Uniunii Sovietice, PCC şi-a redus drastic ajutorul destinat Coreei de Nord. În anii ’90, Coreea de Nord a avut parte de o foamete devastatoare. În 2007, ONG-ul „Asociaţia dezertorilor nord coreeni” a raportat că, în cei 60 de ani de domnie ai dinastiei Kim, cel puţin 3,5 milioane de oameni au murit de foame sau de boli conexe. [9] 

b. Războiul din Vietnam

Înainte de războiul din Vietnam, PCC a sprijinit Partidul Comunist din Vietnam (PCV) să învingă Franţa în 1954, ceea ce a dus la organizarea Conferinţei de la Geneva din 1954 şi confruntarea dintre Vietnamul de Nord şi de Sud. După retragerea Franței din Indonezia, Vietnamul de Nord a invadat Sudul, via traseul Ho Chi Minh prin Laos și Cambodia. Din 1964 până în 1973, Statele Unite au participat în conflict, în efortul de a îngrădi răspândirea comunismului către sud. La acea vreme, Războiul din Vietnam era cel mare conflictul militar într-un singur teatru de război, după cel de-al Doilea Război Mondial.

Încă din 1952, Mao Zedong a trimis grupuri consultative PCV-ului. Şeful grupului consultativ militar a fost generalul Armatei de Eliberare a Poporului, Wei Guoqing. Grupul consultativ pentru reforma agrară, trimis de PCC, a arestat şi a executat zeci de mii de proprietari şi ţărani bogaţi din Vietnam, declanşând revolte şi foamete în Nord. PCC şi PCV au suprimat împreună aceste revolte şi au lansat mişcările de rectificare ale partidului şi ale armatei, similare cu Mişcarea de Rectificare Yan’an lansată de PCC între 1942-1944. Mao a ajutat Vietnamul pe scară largă, în ciuda faptului că zeci de milioane de oameni au murit de foame în China. El a făcut acest lucru pentru a concura cu sovieticii pentru influența în Vietnam și pentru a-și spori autoritatea în cadrul PCC.

În 1962, Liu Shaoqi, vicepreședinte al PCC, a pus capăt politicii dezastroase a lui Mao, Marele Salt Înainte, la Adunarea Populară la celor Șapte mii de Cadre, pregătindu-se să să redreseze economia. Acest lucru l-ar fi marginalizat efectiv pe Mao, așa că, pentru a-și menține puterea, Mao a împins PRC la o implicare și mai mare în războiul din Vietnam. Liu, care nu beneficia de sprijin în cadrul Armatei Populare de Eliberare (APE), a trebuit să renunțe la planurile de redresare economică.

În 1963, Mao i-a trimis pe Luo Ruiqing şi pe generalul Lin Biao în Vietnam, în mod succesiv. Liu i-a promis lui Ho Chi Minh că PCC va suporta costul războiului din Vietnam. El a spus: “Poţi considera China ca pe propriul tău front dacă va exista vreun război”. PCC și-a ținut această promisiune. Până în 1975, ajutorul total al PCC acordat Vietnamului a ajuns la 20 de miliarde de dolari și sute de mii de soldați chinezi au fost desfășurați în Vietnamul de Nord, îndeplinind diverse roluri de luptă și sprijin. În mod ironic, ajutorul solicitat PCC-ului de către CPV a devenit un punct de ruptură politică între China și Vietnamul de Nord. Pentru a menține lupta nord-vietnameză împotriva Statelor Unite, PCC le-a furnizat constant arme și alte materiale de război. Între timp, CPV spera să încheie războiul mai rapid și s-a alăturat negocierilor de pace de la Paris, conduse de Statele Unite – care au exclus China – începând  cu 1969.

În fața opoziției interne împotriva războiului din Vietnam, Statele Unite au fost reticente să mai continue luptele, iar în 1973 și-au retras trupele din Vietnam. Pe 30 aprilie 1975, Vietnamul de Nord a ocupat Saigonul şi a cucerit Vietnamul de Sud. Sub directivele PCC, PCV a început să suprime oamenii, similar campaniei PCC de suprimare a contrarevoluţionarilor. Peste 2 milioane de persoane din Vietnamul de Sud și-au riscat viața și au fugit din ţară, dând naștere celui mai mare val de refugiaţi din Asia din timpul Războiului Rece. 

c. Khmerii Roşii

După ce a unit țara și a semnat un acord de pace cu Washingtonul, CPV s-a distanțat de influența Beijingului și a dezvoltat relații mai puternice cu Uniunea Sovietică. Nemulțumit de acest lucru, Mao a decis să utilizeze Cambodgia pentru a exercita presiuni asupra Vietnamului. 

Sprijinul PCC acordat Partidului Comunist din Kampuchea (cunoscut în general ca Khmerii Roşii) a început în 1955, când liderii khmeri au fost instruiţi în China. Cu sprijinul lui Mao, Pol Pot a devenit lider suprem al Khmerilor Roșii în 1963. Numai în 1970, PCC a furnizat Khmerilor Roșii suficiente arme pentru a echipa treizeci de mii de oameni. Destabilizată de războiul din Vietnam, Cambodgia a căzut în mâinile Khmerilor Roșii în 1975.

Pol Pot a condus țara cu o teroare extremă. A abolit moneda, a ordonat tuturor locuitorilor din mediul urban să se alăture echipelor colective de muncă forţată din mediul rural şi a măcelărit intelectualii pentru a scăpa de țara de influență „occidentală”. În mai puţin de trei ani, mai mult de un sfert din populaţia Cambodgiei a pierit din cauza foamei sau a fost uciși în infamurile „lagăre ale morții”. Nefiind mulțumiți să terorizeze doar proprii cetățeni, khmerii roșii au invadat în mod repetat sudul Vietnamului și au masacrat populația din satele de graniță vietnameze. Cu sprijinul sovieticilor, Vietnamul a invadat Cambodgia în decembrie 1978. După trei ani de viață ca în iad, poporul cambodian a salutat sosirea armatei vietnameze. La doar o lună după începerea războiului, Khmerii Roșii au fost alungați din capitala Phnom Penh și au fost nevoiți să fugă în munți şi să lupte ca gherilă. Războiul punitiv al Vietnamului împotriva Khmerilor Roșii l-a infuriat pe liderul chinez Deng Xiaoping. La începutul anului 1979, Deng a ordonat APE să lanseze un “contraatac” împotriva Vietnamului, rezultând un război de trei săptămâni despre care mulți istorici afirmă că a fost câștigat decisiv de Vietnam. PCC a continuat să lanseze atacuri asupra Vietnamului în anii ’80.

În 1997, comportamentul imprevizibil al lui Pol Pot provoca altercații în propria tabără şi el a fost arestat de comandantul khmer Ta Mok şi condamnat la închisoare pe viaţă într-un proces public. În 1998 a murit de un atac de cord. În 2014, în ciuda încercărilor repetate ale PCC de a obstrucţiona justiţia, Camerele extraordinare ale tribunalelor din Cambodgia au condamnat doi lideri khmeri, Khieu Samphan şi Nuon Chea, la închisoare pe viață.

d. Ascensiunea și declinul infiltrării PCC în Asia de Sud-Est

În plus față de acțiunile sale din fostele colonii franceze din Indochina, PCC a depus eforturi mari pentru a ajuta rebeliunile comuniste din sud-estul Asiei. Aceste mișcări comuniste au fost deosebit de active în anii ’50 -’60, după care au fost învinse sau marginalizate de guvernele locale.

Exportarea revoluţiei de către PCC a avut repercusiuni dureroase pentru diaspora chineză. Au izbucnit numeroase incidente etnice în țările din sud-estul Asiei şi mii de chinezi au fost ucişi, iar dreptul lor de a face afaceri şi de a primi o educaţie a fost limitat.

Un exemplu tipic a fost în Indonezia. În anii ’50 şi ’60, PCC a oferit Indoneziei un sprijin financiar şi militar semnificativ pentru a susţine Partidul Comunist din Indonezia (Partai Komunis Indonesia, PKI). PKI a fost cel mai mare grup politic de atunci, având 3 milioane de membri direcţi până în 1965. În plus, organizaţiile sale afiliate au adus afiliaţi şi membri care totalizau 22 de milioane răspândite în sistemul guvernamental și în societate, şi includea mulţi apropiaţi ai preşedintelui indonezian Sukarno.

Mao critica atunci Uniunea Sovietică pentru sprijinirea “revizionismului”, adică o îndepărtare de doctrina marxistă strictă, şi a încurajat puternic PKI-ul să ia calea revoluţiei violente. Liderul PKI, D.N. Aidit, era un admirator al lui Mao Zedong şi pregătea o lovitură de stat militară. Pe 30 septembrie 1965, liderul militar de dreapta Suharto a zdrobit această încercare de lovitură de stat, a tăiat legăturile cu China şi a epurat un număr mare de membri ai PKI. Cauza acestei epurări este legată de Zhou Enlai, premierul RPC. În timpul uneia dintre întrunirile internaţionale dintre ţările comuniste, Zhou Enlai a spus Uniunii Sovietice şi reprezentanţilor altor ţări comuniste: “Există atât de mulţi chinezi în străinătate în Asia de Sud-Est, că guvernul chinez are capacitatea de a exporta comunismul prin intermediul acestor chinezi  din străinătate şi să facă Asia de Sud-Est să-şi schimbe culoarea politică peste noapte”. Ca reacție la încercările PCC de a promova o revoluție locală, în Indonezia au început pe scară largă mişcările anti-chineze. [10]

Mişcarea anti-chineză din Birmania (cunoscută și ca Myanmar) a fost similară. În 1967, imediat după începerea Revoluţiei Culturale, Consulatul chinez din Birmania, precum şi sucursala locală a Agenţiei de ştiri Xinhua, au început să promoveze puternic Revoluţia Culturală în rândul chinezilor de peste hotare, încurajând studenţii să poarte insigne cu Mao, să studieze Cartea Roşie a comunismului şi să înfrunte guvernul din Birmania. Junta militară condusă de generalul Ne Win a ordonat interzicerea purtării insignelor cu imaginea lui Mao şi studiul scrierilor lui Mao, şi a dispus închiderea şcolilor chineze. În iunie 1967, în capitala Yangon au avut loc revolte anti-chineze, în care zeci de oameni au fost bătuţi până la moarte şi sute au fost răniţi.

În iulie 1967, mass-media oficială chineză a solicitat “sprijinirea fermă a poporului din Birmania sub conducerea Partidului Comunist din Birmania (PCB) pentru a începe conflictele armate şi o revoltă majoră împotriva guvernului Ne Win”. Curând după aceea, PCC a trimis o echipă de consilieri militari care să ajute PCB, dar care a fost forțată de forțele guvernamentale birmaneze să-și caute refugiul în zonele împădurite. Pe 1 ianuarie 1968, un număr mare de chinezi din Gărzile Roșii şi forţele PCB au atacat Birmania din provincia Yunnan, învingând forţele guvernului din Birmania şi preluând controlul asupra regiunii Kokang. [11]

În perioada Revoluţiei Culturale, încercările PCC de a exporta revoluţia au implicat promovarea violenţei, antrenamente de pregătire militară, arme şi finanţare. Când PCC a încetat să mai încerce să exporte revoluția, partidele comuniste din diferite ţări s-au dezintegrat şi nu au putut să-şi mai revină. 

În 1961, Partidul Comunist din Malaezia (PCM) a decis să renunţe la conflictul armat şi, în schimb, să obţină putere politică prin alegeri legale. Deng Xiaoping i-a chemat pe liderii PCM, Chin Peng şi pe alţii, la Beijing, și le-a cerut să-şi continue eforturile de insurecţie violentă, deoarece la acel moment PCC credea că un val revoluţionar centrat pe câmpul de luptă vietnamez va străbate foarte curând Asia de Sud-Est. PCM a continuat astfel lupta armată şi incitarea la revoluţie încă 20 de ani. [12] PCC a finanţat PCM să achiziţioneze arme pe piaţa neagră din Tailanda, iar în 1969 a înfiinţat postul de radio “Sunetul Revoluţiei din Malaezia” în orașul Yiyang, provincia Hunan, pentru a difuza emisiuni în limba malaeziană, tailandeză tamilă, engleză şi alte limbi. [13]

Pe lângă ţările menţionate mai sus, PCC a încercat, de asemenea, să exporte revoluţia în Filipine, Nepal, India, Sri Lanka, Japonia şi în alte părţi, oferind în unele cazuri pregătire militară şi, în alte cazuri, răspândirea propagandei. Unele dintre aceste organizaţii comuniste au devenit mai târziu grupuri teroriste recunoscute pe plan internaţional. De exemplu, Armata Roşie Japoneză fondată în 1971 își avea rădăcinile în mișcarea radicală a anilor ’60 și a devenit notorie pentru propaganda sa revoluţionară antimonarhistă şi care îndemnau la violență. Grupul a fost responsabil de de o serie de incidente teroriste inclusiv deturnarea mai multor avioane și masacrul civililor pe Aeroportul Lod.

La sfârșitul anilor ’70, după revoluţia culturală, PCC și-a redus sprijinul acordat mișcărilor comuniste din Asia de Sud-Est. În timpul unei întâlniri dintre preşedintele statului Singapore, Lee Kuan Yew, şi Deng Xiaoping, Lee i-a cerut lui Deng să oprească difuzarea programelor staţiilor de radio ale PCM şi ale Partidului Comunist din Indonezia. La vremea respectivă, PCC era înconjurat de duşmani şi era izolat, iar Deng tocmai își asumase puterea şi avea nevoie de sprijin internaţional, aşa că a acceptat recomandarea. Deng s-a întâlnit cu liderul PCM, Chin Peng, şi a stabilit un termen limită pentru a opri difuzarea emisiunile care instigau la revoluţia comunistă. [17]

2. Exportarea revoluţiei în Africa şi America Latină

Atât Uniunea Sovietică, cât și RPC au organizat campanii ample pentru sprijinirea mișcărilor comuniste din Orientul Mijlociu, Asia de Sud, Africa și America Latină. Cu toate acestea, la sfârșitul anilor ’60, sub presiunea Statelor Unite și strategiei de constrângere a NATO, Uniunea Sovietică a adoptat o nouă linie ideologică de relaxare. Această politică cerea o coexistență pașnică cu țările capitaliste occidentale, ceea ce a determinat Uniunea Sovietică să-și diminueze sprijinul pentru mișcările revoluționare din lumea a treia. PCC, care predică revoluția globală, i-a acuzat pe sovietici de „revizionism”. La începutul anilor 1960, ambasadorul PCC în Uniunea Sovietică, Wang Jiaxiang, a făcut o propunere similară şi a fost criticat de Mao ca fiind prea prietenos cu imperialiştii, revizioniştii şi reacţionarii şi că oferea sprijin insuficient mişcării revoluţionare mondiale.

Sloganul marxist pe care PCC l-a citat adesea în timpul Revoluţiei Culturale a fost: “Proletariatul se poate elibera doar prin eliberarea întregii omeniri”. În august 1965, Ministrul Apărării Naționale, Lin Biao, pretindea prin articolul său “Trăiască Victoria Războiului Întregului Popor!” că era iminentă atingerea unui punct culminant al revoluției. Potrivit teoriei lui Mao de a “înconjura oraşele pornind din zonele rurale” (acesta fiind modul în care PCC a preluat puterea în China), articolul compara America de Nord şi Europa de Vest cu oraşele, şi îşi imagina Asia, Africa şi America Latină ca zone rurale.

Exportarea revoluţiei în Asia, Africa şi America Latină a devenit o sarcină politică şi ideologică importantă a PCC, deoarece punea bazele cuceririi Occidentului. Prin urmare, pe lângă exportul revoluției în Asia, PCC sub conducerea lui Mao a concurat cu Uniunea Sovietică pentru influența în Africa și America Latină.

a. America Latină

Cheng a descris modul în care PCC influenţează independenţa ţărilor africane şi ce fel de cale iau după independenţă:

“În America Latină, comuniştii maoişti din mijlocul anilor ’60 au înfiinţat organizaţii în Brazilia, Peru, Bolivia, Columbia, Chile, Venezuela şi Ecuador. Membrii principali au fost tineri şi studenţi. Cu sprijinul Chinei, în 1967 maoiştii din America Latină au înfiinţat două grupări de gherilă: Armata Populară de Eliberare din Columbia, [care] a inclus o companie de sex feminin care a imitat Detaşamentul Roşu al Femeilor şi a fost numită Unitatea María Cano [; şi] “Guerrila Ñancahuazú” din Bolivia sau Armata Naţională de Eliberare din Bolivia. Unii comunişti din Venezuela au lansat, de asemenea, acţiuni armate violente în aceeaşi perioadă.

În plus, liderul Partidului Comunist Peruvian, Abimael Guzmán, a fost instruit la Beijing la sfârşitul anilor 1960. În afară de studierea explozivilor şi a armelor de foc, mai importantă a fost aprecierea Gândului lui Mao Zedong, în special a ideilor despre “spiritul care se transformă în materie” şi că, pe calea corectă, se poate trece de la “lipsa de personal la a avea personal, de la lipsa armelor la a avea arme“. [15]

Guzmán a fost liderul Partidului Comunist Peruvian (cunoscut şi sub numele de “Calea Luminoasă”), identificat de Statele Unite, Canada, UE şi guvernele peruviene ca fiind o organizaţie teroristă.

Cuba a fost prima ţară din America Latină care a stabilit legături diplomatice cu PCC. Pentru a câştiga Cuba şi, în acelaşi timp, pentru a concura cu Uniunea Sovietică pentru conducerea mişcării comuniste internaţionale, PCC i-a acordat lui Che Guevara un împrumut de 60 milioane de dolari în noiembrie 1960, când a vizitat China. Asta se întâmpla într-un moment în care populaţia chineză murea de foame în timpul campaniei Marelui Salt Înainte. Zhou Enlai i-a spus, de asemenea, lui Guevara că împrumutul ar putea fi anulat prin negocieri. Când Fidel Castro a început să încline spre Uniunea Sovietică, după ce relaţiile chino-sovietice s-au deteriorat, PCC a trimis un număr mare de broşuri de propagandă oficialilor şi civililor cubanezi prin intermediul ambasadei de la Havana, în încercarea de a instiga o lovitură de stat împotriva regimului Castro. [16]

În 1972, când Mexicul şi PCC au stabilit relaţii diplomatice, primul ambasador chinez în Mexic a fost Xiong Xianghui, un spion al PCC. Scopul trimiterii acestuia a fost acela de a colecta informații (inclusiv despre Statele Unite) și de a interfera cu guvernul mexican. Chiar înainte ca Xiong Xianghui să sosească, Mexicul a anunţat arestarea unui grup de gherilă instruit în China. Președintele mexican, Luis Echeverrí, a fost în special supărat, deoarece, în formarea unei relații diplomatice cu China, a rezistat opoziției aprige din Mexic și din Statele Unite. Xiong i-a sugerat lui Zhou Enlai să calmeze lucrurile invitându-l pe Echeverría să viziteze China. Echeverría a acceptat invitația și a solicitat PCC-ului să acorde Mexicului un tratament comercial preferențial, cu care CCP a fost de acord. [17]

b. Africa

Profesorul Cheng Yinghong a descris, de asemenea, în articolul “Exportarea Revoluţiei în lume” modul în care PCC influenţează independenţa ţărilor africane şi ce fel de cale iau după independenţă:

“Potrivit rapoartelor mass-media occidentală, înainte de mijlocul anilor ’60, unii tineri revoluţionari africani din Algeria, Angola, Mozambic, Guineea, Camerun şi Congo au fost instruiţi la Harbin, Nanjing şi alte oraşe din China. Un membru al Uniunii Naţionale Africane din Zimbabwe (ZANU) s-a referit la anul său de pregătire în Shanghai. Pe lângă pregătirea militară, erau în principal studii politice, cum să mobilizeze oamenii din mediul rural şi să lanseze războaie de gherilă cu scopul instigării la răzvrătire a oamenilor“. [18]

În anii ’60 asistenţa acordată Tanzaniei şi Zambiei a fost cel mare proiect al revoluţiei externe ale PCC în Africa.

De exemplu, PCC a trimis un număr mare de experţi din cadrul Biroului Industriei Textile din Shanghai pentru a ajuta la construirea unei fabricii de textile în Tanzania. Liderul grupului a injectat un puternic ton ideologic în aceste proiecte de ajutor. La sosirea în Tanzania, a arborat steagul roşu cu cinci stele al Chinei pe şantier, a ridicat o statuie a lui Mao și citatele lui Mao, a interpretat muzica din timpul Revoluţiei Culturale şi a recitat citate ale lui Mao. Șantierul a devenit un model al Revoluţiei Culturale de peste hotare. El a organizat, de asemenea, o echipă de propagandă pentru promovarea gândirii lui Mao Zedong şi a răspândit în mod activ opiniile rebele în rândul lucrătorilor tanzanieni. Autoritățile din Tanzania au fost înfuriate de încercările PCC de a exporta revoluţia. [21]

După aceea, Mao a decis să construiască o cale ferată între Tanzania-Zambia care să lege cele două ţări, care conecta de asemenea Africa de Est cu Africa Centrală şi Africa de Sud.  Între 1970 şi 1976 China a trimis 50.000 de muncitori şi a cheltuit aproape 10 miliarde de yuani pentru construirea celor 320 de poduri şi 22 de tuneluri de pe calea ferată. Costurile echivalente ale căii ferate din zilele noastre s-ar ridica la miliarde de yuani chinezi, sau la zeci de miliarde în dolari americani. Cu toate acestea, din cauza managementului deficitar şi corupt din Tanzania şi Zambia, calea ferată nu a fost niciodată profitabilă și este în continuare dependentă de ajutorul chinez pentru a-și continua operațiunile.

3. Socialismul în Europa de Est

Uniunea Sovietică a ocupat estul Germaniei după înfrângerea naziștilor în cel de-al Doilea Război Mondial, conform diviziunii puterii instituite la Conferința de la Yalta. Moscova a stabilit regimuri comuniste în toate țările Europei de Est sub controlul său, formând alianța militară a Pactului de la Varșovia.

Pe măsură ce Războiul Rece a progresat, Uniunea Sovietică s-a luptat să-și mențină dominația asupra statelor satelite. După ruptura sino-sovietică, RPC și-a croit deschideri noi în regimurile Europei de Est, în special în națiunea balcanică a Albaniei.

a. Represiunea sovietică a mișcărilor populare din Europa de Est

În 1956, liderul sovietic Nikita Hrușciov l-a denunțat pe Stalin într-un discurs secret susținut la cel de-al 20-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), începând o perioadă de liberalizare politică limitată. Atmosfera relaxată a provocat revolte în Europa de Est, mai întâi în Polonia și apoi în Ungaria.

În Polonia, după moartea dictatorului de facto Bolesław Bierut în martie 1956, succesorii săi au început să facă eforturi pentru reformă și o desprindere de moștenirea stalinistă. În iunie, zeci de mii de lucrători ai fabricii din Poznań au intrat în grevă. După ce protestatarii au fost reprimați brutal, liderii Partidului, recunoscând creșterea sentimentului naționalist, au luat măsuri pentru a calma poporul. Ei l-au ales ca lider al partidului pe Władysław Gomułka, care a avut o poziţie fermă împotriva Uniunii Sovietice şi a rezistat intervenţiei lui Hruşciov.

O tentativă de revoluţie în Ungaria a avut loc apoi în octombrie 1956, începând cu un grup de studenți care au scris o listă cu șaisprezece revendicări, inclusiv retragerea trupelor sovietice. Pe 23 octombrie protestatarii au răsturnat statuia de bonz lui Stalin din Budapesta, lăsându-i cizmele, în care mulțimea a așezat steaguri maghiare. Se estimează că 200.000 de protestatari au umplut străzile. Tancurile și trupele sovietice au deschis focul asupra mulțimilor, ucigând zeci de protestatari neînarmați.

Uniunea Sovietică dorea inițial să coopereze cu noul partid de opoziţie şi l-a numit pe Imre Nagy în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi Prim Ministru. După ce Nagy a venit la putere, a retras Ungaria din Pactul de la Varşovia  şi a forțat liberalizarea. Drept răspuns, pe 4 noiembrie, sovieticii au trimis 60.000 de soldați și tancuri pentru a zdrobi mișcarea de independență, ucigând câteva mii de oameni. Nagy a fost capturat și în cele din urmă executat, împreună cu sute de susținători ai săi. Sute de mii de maghiari au fugit în Occident. [19]

Invazia sovietică a Ungariei a fost urmată după un deceniu în Cehoslovacia de Primăvara de la Praga în 1968. După discursul lui Hruşciov din 1956, Partidul Comunist din Cehoslovacia și-a relaxat politicile ceea ce a permis formarea unei societăți civile relativ independente. Una dintre figurile reprezentative a fost Václav Havel care mai târziu a devenit preşedintele Republicii Cehe.

În acest context social, în luna ianuarie 1968, reformistul Alexander Dubček a preluat funcţia de prim-secretar al Partidului Comunist din Cehoslovacia. El a consolidat reformele şi a promovat sloganul “socialismului uman”. Curând după aceea, Dubček a început să reabiliteze pe scară largă indivizi care au fost persecutaţi pe nedrept în timpul perioadei Stalin. Disidenţii au fost eliberaţi, controlul asupra mass-media a fost slăbit, libertatea academică a fost încurajată, cetăţenii puteau călători în străinătate în mod liber și supravegherea religiei a fost redusă. Cel mai important, KSČ a permis o democrație limitată în interiorul partidelor.

Amintindu-și de răscoala maghiară din 1956, nu numai că Uniunea Sovietică considera astfel de reforme o trădare a principiului socialismului, dar se temea şi de faptul că şi alte ţări i-ar urma exemplul. Din martie până în august 1968, liderii Uniunii Sovietice, inclusiv Secretarul general al PCUS, Leonid Brejnev, au organizat cinci conferințe cu Dubček, făcând presiuni asupra lui ca să abandoneze reformele democratice. Dubček a ignorat cererile lui Brejnev. În luna august, Uniunea Sovietică și alte națiuni ale Pactului de la Varșovia au invadat Cehoslovacia cu sute de mii de soldați, luând țara prin surprindere. Primăvara de la Praga a fost nimicită iar “socialismului uman” nu mai exista. [20]

Uniunea Sovietică s-a bazat pe puterea sa militară pentru a impune guvernarea comunistă asupra Europei de Est și pentru a-și menține controlul asupra regiunii. Chiar și cele mai mici mișcări către liberalizare au dus la rebeliuni împotriva sistemului socialist. La sfârșitul anilor 1980, conducerea sovietică s-a angajat în reforme politice și economice, care au dus la sfârșitul Războiului Rece, la căderea Zidului Berlinului și la prăbușirea tuturor regimurilor comuniste din Europa de Est. Cu Uniunea Sovietică care nu dorea să-și mai mențină politicile costisitoare cu ajutorul cărora care își păstrase dominanția, popoarele Poloniei, României, Bulgariei, Cehoslovaciei și Germaniei de Est au protestat, în general pașnic, împotriva regimurilor locale.

Pe 4 iunie 1989, ziua masacrului din Piața Tiananmen din China, Polonia a organizat primul tur ale alegerilor democratice libere. A doua rundă, organizată pe 18 iunie, i-a îndepărtat pe comuniști și pe partenerii lor de coaliție din parlament.

Până în octombrie 1989, mai multe orașe din Germania de Est au fost scena manifestațiilor în masă împotriva Partidului Unității Socialiste (SED) din fosta RDG aflat la guvernare. Într-o vizită la Berlin în acea lună, liderul sovietic Mihail Gorbaciov a declarat secretarului general al SED, Erich Honecker, că reforma era singura cale de urmat.

Imediat după aceea, Germania de Est a ridicat restricţiile de călătorie în Ungaria şi în Cehoslovacia, care au trecut prin propriile lor liberalizări politice după exemplul sovietic. Acest lucru a permis unui număr mare de persoane să fugă în Germania de Vest prin Cehoslovacia, iar Zidul Berlinului nu mai putea opri valurile de cetăţeni fugari. Pe 9 noiembrie, Estul a renunţat la divizare, și zeci de mii de locuitori s-au căţărat pe zid și au trecut în Berlinul de Vest, iar zidul a fost demolat. Simbolul unei cortine de fier comuniste, care se aflase acolo de zeci de ani, a dispărut în istorie. [21]

b. Albania și China

PCC a depus eforturi mari pentru a obţine o influenţă asupra Albaniei, care la început criticase Moscova și părăsise Pactul de la Varșovia. Mao era foarte mulţumit cu ruperea relațiilor Albaniei cu sovieticii, şi, astfel, a început programul de “ajutor” pentru Albania, indiferent de cost.

Agenţia de presă Xinhua a raportat că: “Din 1954 până în 1978, China a acordat asistenţă financiară Partidului Muncii din Albania de 75 de ori; suma din contract a fost de peste 10 miliarde de yuani chinezi”. În acel moment, Albania avea o populaţie de doar 2 milioane de persoane, ceea ce înseamnă că fiecare albanez a primit echivalentul a 5.000 de yuani. Venitul mediu anual al unui chinez la momentul respectiv era doar 200 de yuani. În această perioadă, China se confrunta, de asemenea, cu Marele Salt Înainte şi foametea rezultată, precum şi cu prăbuşirea economică provocată de Revoluţia Culturală a lui Mao. În timpul Marii Foamete, China şi-a folosit rezervele valutare mici pentru a importa alimente. În 1962, Reis Malile, ambasadorul albanez în China, a vizitat China pentru a cere ajutor pentru sectorul agricol. Sub comanda vicepreședintelui partidului, Liu, o navă chineză care transporta grâu achiziţionat din Canada având destinația China şi-a schimbat cursul şi a descărcat grâul într-un port albanez. [22]

În plus, China a ajutat Albania să construiască o fabrica de textile, însă Albania nu avea bumbac, astfel că regimul chinez a folosit rezervele valutare ale Chinei pentru a cumpăra bumbac pentru Albania. Într-o conjunctură, oficialii albanezi i-au cerut lui Geng Biao, ambasadorul chinez în Albania la acel moment, să înlocuiască echipamentul de bază al unei fabrici de îngrăşăminte şi au cerut ca echipamentul să provină din Italia. Așa încât China a cumpărat maşini din Italia şi le-a instalat în Albania. Între timp, Albania a considerat ajutorul chinez ca fiind de la sine înțeles şi de multe ori l-a irosit. Cantitatea enormă de oţel, echipamente pentru maşini şi instrumente de precizie trimise din China au fost lăsate la voia întâmplării. Oficialii albanezi arătau desconsiderare; ei credeau că dacă materialele dispar sau se sparg China le va oferi mai multe.

În 1974, Albania a cerut un împrumut de 5 miliarde de yuani din China. În ciuda faptului că se afla aproape în colaps economic din cauza Revoluţiei Culturale, China a decis să o împrumute cu 1 miliard de yuani. Cu toate acestea, Albania a fost extrem de nemulţumită şi a iniţiat o mişcare anti-chineză în țară cu sloganuri precum “Nu ne vom apleca niciodată capetele în faţa presiunilor economice dintr-o ţară străină”. De asemenea, a refuzat să sprijine China cu petrol şi asfalt.

4. Comunismul după sfârşitul războiului rece

După revoluțiile din 1989, Uniunea Sovietică a suferit schimbări politice drastice. În august 1991, radicalii din PCUS, KGB și din armată care au văzut reformele lui Gorbaciov ca pe o trădare a comunismului au organizat o lovitură de stat, plasând liderul sovietic în arest la domiciliu și trimițând tancuri pentru ocuparea Moscovei. Însă complotul nu a avut sprijinul membrilor de partid obișnuiți și pe cel al publicului larg, iar conspiratorii au fost arestați sau s-au sinucis. Pe 25 decembrie 1991, odată cu creșterea mișcărilor de independență în toată țara, Gorbaciov a anunțat dizolvarea Uniunii Sovietice în cincisprezece republici independente.

Sfârșitul Războiului Rece, prăbușirea blocului sovietic și începutul reformelor economice din China păreau să semnaleze sfârșitul amenințării comunismului pentru lumea liberă și umanitate. În realitate, confruntarea dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică a deturnat atenția oamenilor de la mașinațiunile PCC, oferindu-i zeci de ani pentru a-și consolida sistemul totalitar și a submina lumea liberă.

Spre deosebire de mișcarea de denazificare postbelică – cu procesele sale publice ale criminalilor de război nazişti și o educație extinsă împotriva ideologiei fasciste malefice, o evaluare completă a crimelor comuniste încă nu a avut loc. Rusia și multe alte foste republici sovietice nu s-au rupt niciodată de trecutul sovietic și nici nu au desființat aparatul secret de poliție. Un fost agent al KGB-ului, care ulterior a ocupat postul de șef al poliției secrete conduce acum ţara. Ideologiile comuniste şi adepții acestora nu numai că sunt încă activi, ci îşi răspândesc influenţa în Occident şi în lume.

Activiştii anticomunişti din Occident – generația mai în vârstă care are o înţelegere mai profundă a comunismului – dispar treptat, în timp ce membrii noii generaţii nu au o înțelegere suficientă în acest sens. Organizațiile comuniste și de stânga din întreaga lume au reușit să-și continue mișcările radicale sau progresiste pentru a răsturna și a distruge valorile tradiționale și structurile sociale.

Primul președinte al Federației Ruse, Boris Elțin, a făcut demersuri pentru curățarea ideologiei sovietice: a concediat foştii angajaţi ai guvernului sovietic, a demolat statuile lui Lenin și ale altor lideri comuniști și a reconstruit bisericile creștine ortodoxe distruse de PCUS. Însă acești pașii au fost în mare măsură insuficienți pentru curățarea țării de o cultură de partid adâncă, care a fost insuflată în oameni și instituții de aproape șapte decenii. Mai mult, tulburările politice și prăbușirea economică care au urmat sfârșitului Uniunii Sovietice au alimentat nostalgia pentru epoca trecută.

Revenirea sprijinului popular pentru comunism în Rusia a dus la formarea Partidului Comunist al Federației Ruse (PCFR). Acesta a devenit și a rămas un mare partid politic până când la ascensiunea Partidului Rusia Unită a lui Putin.

În octombrie 1993, la doar doi ani după ce cetățenii Moscovei ieșiseră în stradă pentru a-și cere independența și democrația, zeci de mii de moscoviți au mărșăluit spre Piața Roșie, strigând numele lui Lenin și Stalin și fluturând vechile steaguri sovietice. În sondajele recente, precum cea realizată de RBK TV din Moscova în 2015, mulți respondenți (aproximativ 60% din sondajele RBK) au spus că Uniunea Sovietică ar trebui să renască. În mai 2017, Liga Tineretului Comunist (Komsomol), care a fost înființată ca organizație afiliată a PCUS, a organizat o ceremonie de depunere a jurământului pentru strângerea tinerilor în Piaţa Roşie a Moscovei în faţa corpului îmbălsămat al lui Lenin. La miting, preşedintele Partidului Comunist al Federației Ruse, Ghenadie Ziuganov, a susţinut că 60.000 de recruţi noi s-au alăturat partidului recent şi că Partidul Comunist a continuat să supravieţuiască şi să se extindă.

Spectrul comunismului continuă să bântuie cea mai mare țară din lume. Numai la Moscova, există peste optzeci de monumente ale lui Lenin, iar corpul îmbălsămat al lui Lenin din Piaţa Roşie continuă să atragă turişti şi adepţi. Crimele KGB nu au fost niciodată expuse în întregime și condamnate de lume. De-a lungul secolului trecut, influența comunistă deschisă asupra guvernelor s-a stins în majoritatea țărilor. La apogeul mișcării comuniste în timpul Războiului Rece, au existat peste două 20 de țări guvernate de regimuri comuniste declarate. Astăzi, au rămas doar patru: China, Vietnam, Cuba și Laos. Deşi Coreea de Nord a abandonat la suprafaţă comunismul marxist-leninist, în realitate este încă un stat totalitar comunist. Peste o sută de țări din întreaga lume au înregistrat partide comuniste.

În anii 80, în America Latină, existau peste 50 de partide comuniste, cu un total de 1 milion de membri (dintre care Partidul Comunist din Cuba reprezenta aproximativ jumătate). La începutul anilor 1980, Statele Unite și Uniunea Sovietică se aflau într-o concurență acerbă în zonele de conflict ale Americii Latine şi Asiei. Odată cu prăbușirea Europei de Est și a Uniunii Sovietice, partidele comuniste care și-au impus guvernarea prin violență, precum Partidul Comunist Peruvian, au devenit din ce în ce mai puține.

Cu toate acestea, majoritatea țărilor latino-americane încă se aflau sub diferite variante de socialism. Partidele politice de stânga au luat nume precum Partidul Socialist Democrat și Partidul Socialist Popular. Mai multe partide comuniste din America Centrală au înlăturat cuvintele „partid comunist” din numele lor, dar au continuat să promoveze ideologii comuniste și socialiste, devenind și mai înșelătoare în operațiunile lor.

Dintre cele 33 de țări independente din America Latină și din Caraibe, majoritatea au partide comuniste care sunt acceptate ca fiind legitime. În Venezuela, Chile, Uruguay și în alte țări, partidul comunist și partidul de guvernământ formează adesea guverne de coaliție, în timp ce partidele comuniste din alte țări joacă rolul de opoziție.

În Occident și în alte regiuni ale lumii, comunismul nu a recurs la revoluția violentă așa cum s-a întâmplat în Est. În schimb, el a adoptat o abordare ascunsă, cu apărători ai ideologiilor de stânga infiltrați aproape în toate aspectele societății din Statele Unite și din alte țări. Decenii mai târziu, formele occidentale ale comunismului au reușit în mare parte să submineze societatea și moralitatea tradițională, dezintegrând cultura oferită de divinitate. În acest sens, spectrul comunismului a dobândit, de fapt, controlul asupra întregii lumi.

*****

Referinţe

[1] Chongyi Feng, “Cum Partidul Comunist Chinez îşi exercită influenţa în Australia“, ABC News (Australia), 5 iunie 2017, http://www.abc.net.au/news/2017-06-06/how-china-uses-its-soft-power-strategy-in-australia/8590610.

[2] Jung Chang și Jon Halliday, “Lukewarm Believer (1920–25; age 26–31)”, Mao: Povestea necunoscută, (New York: Anchor Books, 2006).

[3] Harry S. Truman, “Declaraţia despre Formosa“, (discurs, Casa Albă, 5 ianuarie 1950), Institutul USC US–China, accesat pe 19 aprilie 2020, https://china.usc.edu/harry-s-truman-%E2%80%9Cstatement-formosa%E2%80%9D-january-5-1950.

[4] “SUA intră în conflictul coreean“, National Archives, modificat ultima dată la 7 septembrie, 2016 https://www.archives.gov/education/lessons/korean-conflict.

[5] Qian Yaping, “60 de ani de ajutor extern din China: până la 7% din cheltuielile fiscale naţionale”, Cotidianul Poporului, 27 mai 2011  http://history.people.com.cn/BIG5/205396/14757192.html.

6] Chen Xianhui 陈宪辉, „Di 38 zhang kang Mei yuan Chao” 第 38 章 抗美援朝 [„Capitolul 38: Rezistați SUA, Ajutor Coreea”], in Geming de zhenxiang. Ershi shiji Zhongguo jishi 革命 的 真相. 二十 世纪 中国 纪事 [Adevărul despre revoluție: cronologia secolului XX din China] (decembrie 2014), https://www.bannedbook.net/forum2/topic6605.html. [În chineză]

[7] Zhong Shanluo 鐘山 洛, Dangshi mimi 黨史 秘密 [Secretele istoriei partidelor] (Taiwan: Ha Ye chubanshe, 2016). [În chineză]

[8] Chen Xianhui 陈宪辉, „Di 52 zhang Wen Ge wai jiao: duiwai shuchu geming” 第 52 章 文革 外交 与 输出 [[Capitolul 52: Revoluția culturală diplomatică și revoluția exportului”], în Geming de zhenxiang. Ershi shiji Zhongguo jishi 革命 的 真相. 二十 世纪 中国 纪事 [Adevărul despre revoluție: cronologia secolului XX din China] (decembrie 2014), https://www.bannedbook.net/forum2/topic6605.html. [În chineză]

[9] Li Su 李肃, „Jie mi shi ke: taoli Chaoxian wangming Zhongguo (wanzhengban)” 解密 时刻 : 逃离 朝鲜 亡命 (完整 版) [„Momentul scurgerii: evadând din Coreea de Nord, murind în China” (versiunea completă)] , Voice of America, 8 octombrie 2012, https://www.voachinese.com/a/hm-escaping-north-korea-20121007/1522169.html. [În chineză]

[10] Song Zheng 宋 征, “1965 Yinni” 9.30 “shim zhengbian” 1965 印尼 『9.30』 政 政变 始末 [“Lovitura de stat 9.30 din Indonezia în 1965“], China în perspectivă, modificat 20 septembrie 2017, http://www.chinainperspective.com/ArtShow.aspx?AID=183410 [În chineză]

[11] Wang Nan 王 南, „Shuo gu lun jin: Miandian de Zhongguo chongjidui bo”, 说 古 论 今 : 缅甸 的 中国 冲击波 [„Vorbind despre istorie: Valul de șoc din China în Myanmar”], Vocea Americii, 24 februarie, 2012, https://www.voachinese.com/a/article-2012024-burma-china-factors-iv-140343173/812128.html. [În chineză]

[12] Cheng Yinghong 程映虹, „Xiang shijie shuchu geming-” Wen Ge ”zai Ya Fei La de yingxiang chutan„ 向 世界 输出 革命 ── “文革” 在 亚非 拉 的 影响 初探 [„Exportarea revoluției în lume: o explorare timpurie a impactului revoluției culturale în Asia, Africa și America Latină”], Modern China Studies, vol. 3 (2006). [În chineză]

[13] Chen Yinan 陳益南, „Ea zai Zhongguo de Ma Gong diantai”, 設 在 中國 的 馬 共 電台 [„Stația de radio PCM din China”], Yanhuang Chunqiu, vol. 8, 2015. [În chineză]

[14] Cheng Yinghong, „“Xiang shijie shuchu geming.”

[15] Ibid.

[16] Chen, „Di 52 Zhang Wen Ge wai jiao.”

[17] Hanshan 寒山, „Jin shi zuo fei: Xiong Xiangshi he Zhonggong zai La Mei shuchu geing de lishi” 今是昨非 ﹕ 熊向暉 和 中共 在 拉美 輸出 革命 的 歷史 [„Xiong Xianghui și istoria exportului revoluției PCC în America latină”], Radio Free Asia, 17 noiembrie 2005, https://www.rfa.org/cantonese/features/history/china_cccp-20051117.html. [În chineză]

[18] Cheng, „Xiang shijie shuchu geming”.

[19] Chen Kuide 陈奎德, Jindai xianfa de yanhua 近代 宪政 的 演化 [Evoluția constituționalismului contemporan], The Observer (2007), cap. 60. [În chineză]

[20] Ibid., Cap. 67.

[21] Ibid., Cap. 77.

[22] Wang Hongqi, „Zhongguo dui Aerbaniya de yuanzhu” 中国 对 阿尔巴尼亚 的 援助 [„Ajutorul Chinei către Albania”], Yanhuang Chunqiu, accesat la 16 aprilie 2020, http://www.yhcqw.com/36/3172.html# [În chineză]