Capitolul 3: Tirania în Est

Spectrul comunismului nu a dispărut odată cu dezintegrarea Partidului Comunist din Europa de Est

În fața dvs. se afla traducerea în limba română a unei lucrări apărute în limba chineză, intitulată “Cum conduce spectrul comunismului lumea”, scrisă de echipa editorială a celor “Nouă comentarii despre Partidul Comunist”.

*****

Cuprins

Introducere

1. Ascensiunea comunismului totalitar
a. Ascensiunea comuniştilor sovietici
b. Partidul Comunist Chinez acaparează puterea

2. Brutalitatea guvernării comuniste
a. Atrocitățile comunismului sovietic
b. Campaniile mortale ale Partidului Comunist Chinez

3. Un secol de ucidere

Referințe

*****

Introducere

S-a împlinit un secol de când Partidul Comunist a preluat puterea în Uniunea Sovietică. Potrivit documentelor compilate de Congresul SUA, regimurile comuniste au fost responsabile de moartea a cel puţin 100 de milioane de persoane. [1] Cartea Neagră a Comunismului detaliază această istorie a crimei bazându-se pe documentele desecretizate de guvernele naţiunilor din fosta Uniune Sovietică şi din Europa de Est, precum şi pe dosarele oficiale ale victimelor campaniilor politice comuniste din China şi Coreea de Nord şi alte țări comuniste.[2]

Totalitarismul comunist este adesea comparat cu cel al naziştilor în timpul celui De-al Doilea Război Mondial. Deşi există multe paralele, există o distincţie crucială deseori ignorată: naziştii au comis un genocid, însă măcelul fizic este departe de a fi scopul final al comunismului.

Persoanele religioase nu consideră moartea fizică drept moartea adevărată, deoarece acestea cred că sufletul merge în Cer sau se naște din nou în ciclul reîncarnării. Comunismul foloseşte uciderea ca pe un instrument pentru a distruge bazele morale fundamentale ale umanității; nu urmăreşte numai să distrugă corpul fizic al omului, ci să-i distrugă şi sufletul.

O altă caracteristică a regimurilor comuniste este intensitatea cu care efectuează epurările interne şi îl selectează pe cel mai crud dintre lideri. Pentru mulţi oameni este dificil să înţeleagă raţiunea din spatele barbariei cauzate de partidele comuniste propriilor cadre, inclusiv a celor care au căzut victime doar pentru că s-au abătut de la linia partidului pe anumite probleme, fiind totuşi complet loiali Partidului şi conducerii sale. Un motiv este că spectrul comunist, în răzvrătirea sa împotriva Divinității şi a omenirii, are o teamă instinctivă că i se apropie sfârşitul. Pentru a se întări, Partidul trebuie să recruteze indivizi cărora nu le pasă de bine sau rău. Aceşti indivizi se remarcă în procesul de ucidere în masă, iar ridicarea lor în poziţii de conducere permite spectrului să asigure perpetuarea tiraniei sale pământeşti.

În 1989, cadrele Partidului Comunist Chinez (PCC) care au refuzat să participe la masacrul din Piața Tiananmen din 4 iunie au fost epurate. Jiang Zemin, care şi-a demonstrat cruzimea în timpul evenimentelor, a fost promovat pentru a deveni liderul PCC. După ce Jiang a început persecuţia împotriva Falun Gong în 1999, el a promovat oficiali precum Luo Gan şi Zhou Yongkang în funcții înalte, deoarece şi-au demonstrat capacitatea de a comite cele mai brutale crime în campania de persecuţie.

Un alt stimulent pentru a asigura perpetuarea crimelor este recrutarea participanţilor din societate, aşa cum s-a făcut în timpul Revoluţiei Culturale. Prin săvârşirea unor crime şi a altor infracţiuni, masele au devenit complici la brutalitatea PCC, iar cei mai brutali făptaşi au devenit urmaşii cei mai vajnici ai Partidului. Chiar şi astăzi, mulţi foşti membri ai Gărzilor Roşii care au săvârșit abuzuri şi crime în timpul Revoluţiei Culturale, nu au remuşcări pentru crimele comise, spunând că nu regretă evenimentele tinereţii.

Mai mult, prin uciderea în mod deschis şi deliberat a victimelor sale, Partidul Comunist terorizează și conduce populaţia la obedienţă. De-a lungul istoriei, conducători și tirani au ucis datorită percepției că aveau nevoie de a-și proteja puterea sau imperiile lor prin înfrângerea unui inamic. Este o caracteristică a Partidului Comunist că trebuie să aibă un dușman și, dacă nu există dușmani, trebuie să-i inventeze astfel încât să poată continua să ucidă. Într-o ţară precum China, cu o istorie lungă şi o cultură bogată, comunismul nu şi-ar fi putut atinge scopurile fără a ucide în mod continuu. Având un patrimoniu cultural de cinci mii de ani, poporul chinez a venerat divinul. El nu s-ar fi putut supune voinței partidului comunist barbar şi blasfemic dacă nu ar fi fost brutalizat. Singurul mijloc al PCC de a-şi menţine conducerea, așa cum s-a văzut din procesul sovietic, este folosirea crimelor în masă.

1. Ascensiunea comunismului totalitar

Fiind întruchiparea unui spectru pervers, punctul de plecare al comunismului nu putea fi altfel decât unul dezonorabil. După ce Marx a proclamat că “un spectru bântuie Europa – spectrul comunismului”, bandiţii şi huliganii au înfiinţat Comuna din Paris, devastând capitala franceză şi opere de artă şi cultură inegalabile. În Rusia şi în China, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) şi PCC au preluat puterea prin conspiraţie şi prin vărsare de sânge.

Teoria marxistă și diferitele broșuri ideologice scrise de regimurile comuniste sunt pline de promisiuni de susținere și reprezentare a intereselor muncitorilor proletari și țăranilor. Dar, în practică, clasa muncitoare a fost trădată rapid și a suferit cele mai grave abuzuri din partea comunismului.

a. Ascensiunea comuniştilor sovietici

În februarie 1917, în timp ce Imperiul Rus a pierdut teren în fața forțelor germane și austro-ungare în Primul Război Mondial, lipsa alimentelor şi deteriorarea condiţiilor de muncă au împins muncitorii ruşi din industrie la grevă. Pe măsură ce turbulenţele s-au răspândit în întreaga ţară, ţarul Nicolae al II-lea a fost forțat să abdice şi a fost format un guvern provizoriu rus pentru a gestiona țara până când ar putea avea loc alegeri democratice. 

Dar pe 7 noiembrie 1917 – sau 25 octombrie potrivit calendarului tradițional iulian – un grup de revoluționari comuniști conduși de Vladimir Lenin a lansat o insurecție armată în capitala Rusei, Petrograd (astăzi Sankt Petersburg). În ceea ce este cunoscut sub numele de Revoluția din Octombrie, Partidul bolșevic al lui Lenin a răsturnat guvernul provizoriu și a instituit primul regim comunist din lume.

După un interval de aproape trei săptămâni, în timpul alegerilor democratice pentru Adunarea Constituantă, Partidul Revoluționarilor Socialiști a câștigat o mulțime de voturi naționale și majoritatea locurilor. Bolșevicii au obținut mai puțin de 25 la sută din voturi și doar o mână de delegați.

După această înfrângere, Lenin și-a călcat promisiunea de a respecta rezultatul alegerilor. Când Adunarea Constituantă a fost convocată la Petrograd pe 18 ianuarie 1918, Lenin a declarat adunarea un dușman al poporului. Fiind pregătiți în prealabil să adopte legea marțială și preluând administrația guvernului de la Guvernul provizoriu, bolșevicii au mobilizat trupe pentru a desființa adunarea cu forța, distrugând procesul democratic din Rusia.

La fel ca și mișcarea marxistă rusă, ascensiunea lui Lenin nu a fost în totalitate un fenomen rus. În ciuda sfârșitului guvernării țariste, Rusia a continuat să lupte în război de partea Franței și a Marii Britanii, împotriva puterilor centrale conduse de germani. Calculând că bolșevicii ar putea arunca Rusia în haosul politic – și, astfel, ar fi eliminat o mare amenințare de pe frontul de est al Germaniei -, împăratul Wilhelm II a aranjat întoarcerea din exil a lui Lenin înapoi în Rusia via Germania și Suedia în Finlanda, care era un teritoriu al Imperiului Rus la acel moment. De asemenea, Wilhelm al II-lea i-a furnizat lui Lenin bani, arme și muniții. Până la sfârșitul Primului Război Mondial, bolșevicii au primit cel puțin 50 de milioane de mărci din Germania. [3]

Winston Churchill a spus următoarele cuvinte despre rolul jucat de Germania în întoarcerea lui Lenin: „Au folosit cea mai letală armă în Rusia. L-au expediat pe Lenin într-un camion sigilat etanș ca și cum ar fi transportat un fel de bacil al ciumei din Elveția până în Rusia.” [4]

Revoluţia din Octombrie şi preluarea ulterioară a puterii de către Lenin au stat la originea tuturor mişcărilor comuniste violente din întreaga lume în secolul al XX-lea. A declanşat extinderea internaţională a comunismului şi nenumăratele catastrofe care au urmat.

Imediat după preluarea puterii de la Adunarea Constituantă, bolșevicii s-au îndreptat împotriva muncitorilor ruși, care la începutul anului 1918 au fost primii care au rezistat dictaturii comuniste. În semn de protest, zeci de mii de muncitori din Petrograd şi Moscova au organizat marșuri şi demonstraţii pentru a protesta împotriva dizolvării Adunării Constituante aleasă în mod democratic. Soldaţii bolşevici au înăbuşit tulburările, au împuşcat demonstranţii şi au umplut străzile din Petrograd şi Moscova cu sângele muncitorilor.

Cel mai mare sindicat al muncitorilor din ţară, Sindicatul Funcționarilor și Muncitorilor de la Căile Ferate, a anunţat o grevă politică pentru a protesta împotriva loviturii de stat bolşevice şi a obţinut sprijinul larg al multor alte organizații ale muncitorilor. Ca şi în cazul muncitorilor din Petrograd şi din Moscova, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) a omorât protestatarii cu ajutorul forţelor armate, iar Uniunea Sindicatelor Rusiei şi alte sindicate independente au fost interzise.

În martie 1918, bolșevicii s-au redenumit Partidul Comunist al întregii Rusii. (În 1925, după înființarea în 1922 a Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, partidul a fost redenumit  Partidul Comunist al Întregii Uniuni. În sfârșit, în 1952, a devenit oficial Partidul Comunist al Uniunii Sovietice – PCUS). Acele sindicate care au rămas au fost treptat obligate să treacă sub controlul Partidului Comunist.

În vara anului 1918, Rusia s-a confruntat cu un deficit masiv de alimente din cauza războiului civil continuu dintre diferite facțiuni comuniste (inclusiv bolșevicii), mișcările regionale de independență și mișcarea Albă, condusă de ofițeri militari ruși anticomuniști. În iunie, când ţara se afla în pragul foametei, Lenin l-a trimis pe Iosif Stalin la Ţariţin (Volvogradul de astăzi – n.t.) pentru a confisca cereale din bazinul Volga, grânarul tradiţional al Rusiei.

Tirania Partidului a provocat rezistenţa ţăranilor. În august 1918, ţăranii din regiunea Penza s-au ridicat într-o revoltă armată, care s-a răspândit ca focul în zonele înconjurătoare. Partidul a trimis trupe pentru a suprima revoltele, iar Lenin a trimis o telegramă bolşevicilor din Penza:

1. “Spânzuraţi (şi asiguraţi-vă că spânzurarea are loc în văzul oamenilor) nu mai puţin de 100 proprietari cunoscuţi, oameni bogaţi, exploatatori.”
2. “Publicaţi-le numele.”
3. “Confiscaţi-le grânele”
4. “Desemnaţi ostaticii în conformitate cu telegrama de ieri.”

“Faceţi-o în aşa fel încât, pe sute de kilometri oamenii să vadă, să tremure, să ştie, să țipe. …“ [5]

În primăvara anului 1919, muncitorii înfometaţi din oraşele Rusiei au protestat de mai multe ori pentru a cere aceleaşi raţii ca soldaţii Armatei Roşii, abolirea privilegiilor politice acordate comuniştilor, libertăţi fundamentale de exprimare şi alegeri democratice. Toate aceste mişcări au fost înăbuşite de poliţia secretă Ceka (precursorul KGB-ului), care i-a arestat sau i-a împuşcat pe greviști.

Înainte de Revoluţia din Octombrie, Tambov, situată în sud-estul Moscovei, era una dintre cele mai bogate provincii din Rusia. Pentru a confisca cereale, guvernul Uniunii Sovietice a organizat numeroase “echipe de rechiziţionare a cerealelor” şi le-a trimis în regiune. Peste 50.000 de ţărani din Tambov au format miliţii locale pentru a lupta cu echipele de rechiziţionare ale Partidului Comunist – ceea ce a rămas în istorie ca “Rebeliunea din Tambov”.

În iunie 1921, regimul sovietic l-a însărcinat pe comandantul militar Mihail Tukacevski să lupte împotriva “huliganilor” cu gaze otrăvitoare. [6] Utilizarea de către Tukacevski a armelor chimice, combinate cu incendiile care au izbucnit în regiune, au făcut din Tambov o regiune dezolantă. Aproximativ 100.000 de ţărani din Tambov care au luat parte la mișcarea de rezistenţă şi rudele lor au fost închişi sau exilaţi. Aproximativ 15.000 de persoane au murit în timpul insurgenţei.[7] În anii ’30, însuși Tukacevski a fost torturat și executat în timpul epurării Armatei Roșii de către Stalin.

Instituirea de către regimul sovietic a dictaturii totalitare, trădarea totală a muncitorilor ruși și uciderea în masă a milioane de cetățeni ruși au fost comise ulterior de Partidul Comunist Chinez (PCC) aproape trase la indigo. Începând cu preluarea puterii de la sfârșitul anilor ’40, PCC a provocat catastrofe fără precedent în istoria Chinei.

b. Partidul Comunist Chinez acaparează puterea

Marxismul și alte ideologii de stânga au fost introduse în China din străinătate înainte de căderea dinastiei Qing în 1911 și au câștigat popularitate în rândul academicienilor radicali și a tinerilor disperați să găsească soluții pentru pericolele cu care se confrunta națiunea lor.

În anii 1910, activiștii comuniști chinezi au determinat Noua Mișcare de Cultură să critice cultura tradițională, pe care au dat vina pentru înapoierea Chinei. În 1919, susținuți de fonduri oferite de noul regim sovietic, comuniștii chinezi și-au asumat un rol de lider în Mișcarea din 4 mai, o serie de proteste ale studenților care au apărut din Noua Mișcare de Cultură și au vizat atât puteri străine cât și elitele politice chineze.

În 1920 bolşevicii l-au trimis pe Grigori Voitinski în China pentru a înfiinţa o organizaţie comunistă locală. În iulie 1921, Partidul Comunist Chinez (PCC) a fost fondat la Shanghai de Chen Duxiu, Li Dazhao și alți marxiști chinezi.

PCC-ul nou format a operat prin subterfugiu. În 1923 Lenin l-a trimis pe Mihail Borodin pentru a crea o alianţă între Partidul Naţionalist Chinez (Kuomintang) şi Uniunea Sovietică. Urmând acest aranjament, Kuomintang a acceptat PCC-ul – aflat în fază incipientă – ca pe o filială a partidului, dând comuniștilor mai multe oportunități de a submina cauza naționalistă.

Conștient de faptul că PCC încerca să coopteze Kuomintangul pentru a acapara puterea, liderul naționalist Chiang Kai-shek a lansat o epurare a comuniștilor în 1927. În următorii câțiva ani, Kuomintang a organizat mai multe campanii militare destinate distrugerii enclavelor „sovietice” ale PCC din sudul Chinei. Aceste operațiuni au reprezentat un succes parțial dar comuniștii au reușit să scape într-o nouă zonă de bază din Yan’an, din nord-vestul Chinei. În anii ’30, amenințarea tot mai mare din Japonia imperială a obligat Kuomintangul să-și întrerupă campaniile împotriva rebeliunii PCC.

PCC a profitat din plin de instabilitatea Chinei în fața expansionismului japonez, ceea ce a condus la izbucnirea unui război total în 1937. Întrucât forțele naționaliste erau cele mai afectate de lupte, PCC și-a crescut puterea. În 1937, anul invaziei Japoniei, Armata Roșie a PCC a fost la un pas de a fi învinsă de Kuomintang. La momentul victoriei Chinei în 1945, comuniștii s-au lăudat că trupele sale numărau 1,32 milioane de soldaţi şi o miliţie de 2,6 milioane. [8] După predarea Japoniei, PCC a folosit fațada negocierilor de pace cu Kuomintang pentru a-și poziționa forțele pentru războiul civil ce avea să urmeze.

Milioane de oameni și-au dat viața pe câmpurile de luptă din cel de-al Doilea Război Mondial, dar rezultatul neașteptat a fost extinderea meteorică a comunismului totalitar. Eforturile diplomatice ale PCC-ului au determinat Statele Unite şi Uniunea Sovietică să renunţe la politicile lor de sprijinire a naţionaliştilor. În 1949, PCC a învins, în cele din urmă, forţele guvernului Kuomintang, fondând cel mai atroce regim totalitar comunist din lume, Republica Populară Chineză (RPC).

În apogeu, puterile comuniste controlau o treime din populația lumii, întrucât cuprindeau Rusia și China, cele mai mari națiuni ca mărime și ca populație. Guvernele comuniste s-au extins în zone mari ale Europei şi Asiei, iar multe ţări din Africa, America de Sud şi Asia de Sud-Est au devenit clienţi sau aliaţi ai partidelor comuniste din Rusia şi din China.

China are o cultură largă şi profundă, cu o istorie de cinci mii de ani. Poporul său este însufleţit în tradiţia de glorificare a divinității şi venerează Divinul. Spectrul comunismului era incapabil să distrugă cultura tradițională chineză folosind numai conspiraţia.

După preluarea puterii și stabilirea RPC în China continentală, Partidul Comunist Chinez a vizat elitele societăţii care au servit drept purtătoare ale culturii tradiţionale, a distrus artefactele fizice ale civilizaţiei chineze şi a rupt legăturile dintre poporul chinez şi divinitatea lor. Patrimoniul tradiţional al Chinei a fost înlocuit cu o “cultură a partidului”.  Cu fiecare generație care trecea cultura partidului devenea mai profund înrădăcinată în viziunea asupra lumii a chinezilor de pe continent.

Imediat după preluarea puterii, Partidul Comunist Chinez a început să inventeze duşmani, începând cu elitelor. În mediul rural, a sacrificat proprietarii şi mica nobilime. În oraşe, a ucis oamenii de afaceri, creând o atmosferă de teroare şi jefuind avuţia societăţii civile.

Pentru a îndemna ţăranii să ucidă proprietarii şi “fermierii bogaţi” şi să susţină noul regim comunist, Partidul Comunist Chinez a implementat o aşa-numită “reformă agrară”, care a promis ţărănimii că va avea propriul pământ. Dar după ce a ucis proprietarii, Partidul a susţinut că pământul urma să fie predat ţăranilor sub forma “cooperativelor”. În practică, acest lucru însemna că pământul, încă, nu aparţinea ţăranilor.

În martie 1950, Partidul Comunist Chinez a emis “Directiva privind suprimarea strictă a elementelor contrarevoluţionare”, cunoscută şi sub numele de “Campania de suprimare a contrarevoluţionarilor”, care s-a axat pe uciderea proprietarilor şi a ţăranilor bogaţi din mediul rural. PCC a anunţat că, până la sfârşitul anului 1952, peste 2,4 milioane de “contrarevoluţionari” au fost eliminaţi. De fapt, au fost ucise peste 5 milioane de persoane, reprezentând aproape 1% din totalul populaţiei chineze. [9]

După uciderea proprietarilor şi a ţăranilor bogaţi din mediul rural, Partidul Comunist Chinez a lansat campaniile “Celor trei Anti” şi “Celor cinci Anti” pentru a-i sacrifica pe orăşenii bogaţi. Sub această presiune, mulţi capitalişti s-au sinucis împreună cu toţi membrii familiilor lor.

Partidul Comunist Chinez nu s-a oprit odată cu exterminarea proprietarilor şi a capitaliştilor, ci a jefuit şi averea ţăranilor, a negustorilor mici şi a meseriaşilor. După acest genocid, marea majoritate a clasei muncitoare era deja sărăcită.

2. Brutalitatea guvernării comuniste

Deși regimurile comuniste ajung la putere prin înșelăciune și violență, cele mai grave atrocități ale acestora sunt comise în timp de pace. Atât în ​​Uniunea Sovietică, cât și în Republica Populară Chineză, revoluția a fost urmată imediat de campanii politice sângeroase pentru eliminarea „dușmanilor de clasă”, foamete în masă, înființarea de lagăre de concentrare și epurările nemiloase ale cadrelor partidului, precum și teroarea în rândul populației. O brutalitate similară a fost omniprezentă în întregul bloc comunist, iar statele comuniste care au mai rămas în lume sunt toate regimuri autoritare represive.

a. Atrocităţile comunismului sovietic

În 1922, după încheierea campaniilor militare majore care au făcut ca bolșevicii să fie învingători de facto în războiul civil rus, Partidul Comunist Sovietic s-a confruntat cu crize imediate ale propriei sale creații. Politicile marxiste implementate cu entuziasm au dus la foamete răspândită în toată Rusia, ucigând milioane de oameni. Conducerea comunistă a fost forțată să retragă o mare parte din programul său, numit retroactiv „comunismul de război”, și să instituie Noua Politică Economică (NEP). Aceasta a fost un armistițiu eficient cu țărănimea rusă, deoarece li s-a permis să-și lucreze propriile pământuri și să-și vândă culturile fără intervenția statului.

Cu toate acestea, comuniștii sovietici nu au pretins niciodată că NEP-ul nu era altceva decât o măsură de urgență pentru a preveni o rebeliune iminentă. În timpul foametei cauzate de comunismul de război, un prieten al lui Lenin a comentat că dezastrul pe care l-a orchestrat a fost unul bun, deoarece „va distruge credința nu numai în țar, ci și în Dumnezeu”. [10]

Regimurile comuniste folosesc teroarea și crimele în masă ca mijloc de consolidare a dictaturii lor. În 1928, NEP a fost eliminat și înlocuit cu cooperative controlate de regim. Țăranii ruși, care s-au împotrivit să li se ia pământul și cerealele, s-au opus din răsputeri oprimării Partidului Comunist. Ei au plătit scump pentru nesupunerea lor.

Exterminarea prin înfometare

Majoritatea victimelor comunismului au fost ucise prin înfometare provocată de om. Între anii 1932 şi 1933, înfometarea în masă cauzată de Partidul Comunist Sovietic a ucis milioane de oameni, în mare parte țărani, în regiunile Ucrainei, sudul Rusiei și Asia Centrală. Foametea ucraineană, cunoscută sub numele de Holodomor, a revendicat viața a aproximativ patru milioane de oameni. 

După războiul civil, care s-a sfârșit în 1922, impunerea de către PCUS a unei agriculturi colective s-a confruntat cu o rezistenţă amplă a ţărănimii ucrainene. Pentru a face faţă acestei situaţii, regimul sovietic a clasificat majoritatea țaranilor înstăriți (chiaburi – n.trad.) drept “kulaki” şi i-a exilat în Siberia de Vest şi în republicile Asiei Centrale. Eliminarea kulakilor („dekulakizarea“ – n.trad.) a reprezentat o pierdere uriaşă pentru agricultura ucraineană, iar în anul 1932 producţia s-a prăbuşit.

În iarna anilor 1932-1933, guvernul sovietic a întrerupt livrările de alimente în Ucraina şi a înălțat garduri de securitate de-a lungul graniţelor republicii. La început, ucrainenii au supravieţuit din legumele şi cartofii depozitaţi în casele lor, însă acestea au fost repede rechiziţionate de autorităţile partidului. Mulți țărani au murit de foame. Autorităţile au împiedicat sătenii să călătorească în oraşe în căutarea hranei. Mulţi oameni au murit de foame, mergând pe calea ferată. În disperare, oamenii au început să mănânce carcase (cadavre) de pisici, câini şi vite dezgropate și chiar au recurs la canibalism. [11]

În timpul Holodomorului, peste 1 milion de copii ucraineni au rămas orfani. Mulţi au rămas fără adăpost şi nu au avut de ales decât să cerşească pentru mâncare în oraşe. Pentru a elimina această situaţie stânjenitoare, Stalin a semnat ordine care autorizau poliţia să împuște copiii cu vârsta de peste 12 ani. În timpul foametei, corpurile victimelor puteau fi văzute pe străzile capitalei ucrainene de la acel timp, Harkov.

a. Gulagurile, primele lagăre de concentrare ale Europei

Pe 5 septembrie 1918, Lenin a ordonat înfiinţarea primului lagăr de concentrare sovietic pe insulele Soloveţki pentru încarcerarea prizonierilor politici şi disidenţilor care s-au opus Revoluţiei din Octombrie. În anii care au urmat, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a construit o rețea de lagăre de concentrare în Uniunea Sovietică – notoriile gulaguri din epoca stalinistă. (Gulagul este o abreviere în limba rusă a „Administrației Generale a Lagărelor de muncă forțată”.)

Sistemul Gulag a ajuns la o scară monstruoasă sub conducerea lui Iosif Stalin, ca urmare a intensificării terorii politice a PCUS, ceea ce a condus la epurări tot mai mari. Până la momentul decesului lui Stalin, în 1953, erau 170 de administraţii gulag care conţineau peste 30.000 de lagăre individuale pe tot teritoriul Uniunii Sovietice, pe care Aleksandr Soljeniţîn le descrie cu exactitate drept “Arhipelagul Gulag”, în cartea sa cu acelaşi nume. În lucrarea sa, Soljeniţîn enumeră 31 de metode diferite pe care poliţia secretă sovietică le folosea pentru a epuiza puterea prizonierilor şi a-i obliga să mărturisească orice crimă. [12]

Cei trimişi în gulag sufereau de o lipsă constantă de hrană şi îmbrăcăminte, în timp ce erau forţaţi să efectueze muncă silnică de la 12 la 16 ore pe zi, în gerul aspru al iernii ruseşti. Numărul morţilor a fost enorm. Mulţi oameni au fost închişi împreună cu întreaga familie, bărbaţii au fost încarceraţi şi soţiile au fost exilate. Nici măcar persoanele în vârstă, unele deja în jurul vârstei de 80 de ani, nu au fost cruţate. Printre cei condamnaţi s-au aflat atât elite de partid de rang înalt, lideri de stat şi comandanţi militari, cât şi cetăţeni complet obişnuiţi din toate straturile sociale, inclusiv credincioşi religioşi, ingineri, tehnicieni, medici, studenţi, profesori, muncitori şi ţărani.

Potrivit unor estimări conservatoare, peste 500.000 de prizonieri au pierit în sistemul gulag între anii 1930 şi 1940, în timpul anilor terorismului lui Stalin de dinaintea războiului. Gulagul a fost desfiinţat oficial în 1960. Cu toate că cifrele reale sunt necunoscute se crede că peste 18 milioane de persoane au fost închise în gulag şi că peste 1,5 milioane de persoane au murit.

Se crede că lagărele de concentrare sunt o creaţie nazistă, dar, în realitate, gulagul sovietic a fost precursorul unor forme similare de represiune în întreaga lume, atât în regimurile comuniste, cât şi în cele neocomuniste. Potrivit lui Viktor Suvorov, fost ofițer de informații militar sovietic și istoric, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, Adolf Hitler a trimis ofiţerii Gestapo-ului în Rusia pentru a vizita şi pentru a studia experienţele acumulate de sovietici în crearea gulagului.

Marea teroare împotriva elitelor sovietice

Adepții spectrul comunist sunt, de asemenea, osândiți să devină victimele sale. Acest lucru a avut loc în perioada epocii staliniste, pe măsură ce PCUS a efectuat epurări sângeroase în rândul propriilor sale cadre. După moartea lui Lenin, Stalin a vizat eşaloanele superioare ale conducerii comuniste.

Reprimările au atins cote maxime între 1936 și 1938, când milioane de membri de partid și oficiali sovietici au fost judecați pentru acuzații ridicole, într-un episod brutal cunoscut sub numele de Marea Teroare. Sute de mii au fost împușcați, adesea după ce au făcut confesiuni complete sub tortură.

Din cei 1.966 de delegaţi de la Cel de-al XVII-lea Congres al PCUS din 1934, peste jumătate (1.108) au fost arestaţi sub acuzaţii de activitate contrarevoluţionară. Din cei 139 membri ai Comitetului Central aleşi la Congresul al XVII-lea, au fost arestaţi şi împuşcaţi 110 de oameni. [13] Lavrenti Beria, şeful poliţiei secrete a lui Stalin, a spus odată: “Arătaţi-mi omul şi vă voi găsi crima”. Cu excepţia lui Stalin, toţi cei şase membri ai Comitetul Central în funcție la momentul morţii lui Lenin în 1924 – Lev Kamenev, Grigori Zinoviev, Alexei Rikov, Mihail Tomski şi Leon Troţki – au fost executaţi sau asasinaţi până în 1940.

Nicio parte a societăţii nu a fost cruţată în Marea Teroare și în alte epurări staliniste. Represiunea în domeniile religios, ştiinţific, educaţional, academic şi artistic a precedat epurările care au nimicit elitele militare şi politice. Însă, principalele victime ale terorii lui Stalin au fost oamenii obişnuiţi, incluzând atât rudele și prietenii acuzatului, cât și muncitori și alți cetățeni sovietici obișnuiți, acuzați și pedepsiți pentru crime complet fictive.

Nici călăii nu au scăpat de Teroare: Genrikh Yagoda, șeful poliției secrete până în 1936, a fost arestat în 1937 și împușcat în anul următor. Înlocuitorul său, Nikolai Yezhov, a căzut din grațiile puterii în 1939, după ce a supravegheat cea mai sângeroasă rundă de epurări interne. El a fost împușcat într-o cameră de execuție proiectată conform propriilor specificații.

Nici în ziua de azi nu există răspunsuri cu privire la câți au fost arestați, uciși, închiși sau exilați în timpul terorii din era stalinistă. În ajunul dizolvării Uniunii Sovietice, în iunie 1991, şeful KGB, Vladimir Kriucikov, a spus că între anii 1920 şi 1953, aproximativ 4,2 milioane de persoane au fost “suprimate”inclusiv 2 milioane doar în timpul Marii Terorii. [14] Alexandru Iakovlev, politician reformist din epoca Uniunii Sovietice şi a lui Elţîn, a declarat într-un interviu din anul 2000 că victimele represiunii staliniste numără cel puţin 20 de milioane. [15]

b. Campaniile mortale ale Partidului Comunist Chinez

Persecuțiile politice traumatizante și letale au fost o caracteristică a mișcării comuniste chineze, încă înainte de preluarea puterii asupra Chinei continentale în 1949. În 1942, când PCC s-a ascuns în nord-vestul Chinei, Mao Zedong a lansat Mișcarea de Rectificare Yan’an. Cadrele de partid au fost supuse unui tratament chinuitor, care a inclus tortura, detenția și „reformarea gândirii”, aparent pentru a-i eradica pe cei cu loialitate ideologică insuficientă. Mii de oameni au fost uciși în timpul mișcării, care a fost prima campanie politică masivă a PCC.

De la înfiinţarea regimului PCC, în perioada 1949-1966, zeci de milioane de chinezi şi-au pierdut viaţa în “Campania de suprimare a contrarevoluţionarilor”, în campaniile “Cele trei Anti” şi “Cele cinci Anti”, în Campania “Anti Dreapta” şi în marea foamete provocată de campania “Marele Salt Înainte”.

Această perioadă a fost urmată de o luptă sângeroasă în cadrul Partidul Comunist Chinez. În timp ce o nouă generaţie de chinezi, crescuţi pentru a fi “pui de lup” atei, îndoctrinaţi cu educaţia şi cultura de partid a comunismului, a ajuns la maturitate, spectrul malefic al comunismului a lansat o campanie de ucidere şi distrugere şi mai mare pentru a distruge străvechea cultură chineză tradiţională de cinci mii de ani.

Revoluția culturală a fost ultima și, în anumite privințe, cea mai distructivă campanie politică din epoca Mao. Începând cu 1966 și pe tot parcursul ultimului deceniu al vieții lui Mao, obiectivul său a fost înlocuirea violentă a culturii tradiționale chineze cu cultura de partid.

Marea foamete din China

Între anii 1959 şi 1962, China a fost supusă celei mai mortale foamete din lume. Pentru a înşela lumea, Partidul Comunist Chinez susţine că au fost “trei ani de dezastre naturale”.

De fapt, în 1958, PCC a început, nesăbuit, colectivizarea şi campania Marelui Salt Înainte. Aceste planuri sălbatice care nu numai că au secat stocurile de cereale şi au decimat producţia agricolă chineză, dar au creat şi un potop de rapoarte false la toate nivelurile de conducere, de la regiunile rurale până la oraşe. Partidul Comunist Chinez a folosit aceste rapoarte ca bază pentru colectarea cerealelor de la ţărani, care au fost forţaţi să-și predea regimului hrana, seminţele şi furajele.

Organele administrative ale Partidului de la toate nivelurile au trimis echipe la ţară. Au folosit tortura şi interogatoriile pentru a stoarce ultimele firimituri de mâncare de la sărmanii ţărani. Urmând exemplul comuniştilor sovietici, Partidul Comunist Chinez a împiedicat sătenii să intre în oraşe în căutarea hranei, cauzând moartea în masă a familiilor şi chiar a unor sate întregi. Cadavrele victimelor foametei au umplut mediul rural. Când ţăranii au fost prinşi furând pentru a supravieţui, au fost ucişi. Canibalismul s-a răspândit pe scară largă.

Cerealele confiscate de guvern au fost tranzacţionate pe cantităţi mari de arme sovietice sau pe aur, cu care Partidul Comunist Chinez şi-a plătit datoriile, ignorând pierderea de vieți omenești. În doar trei ani, Marea Foamete din China a şters de pe faţa pământului zeci de milioane de oameni.

b. Revoluţia culturală: masacru şi genocid cultural 

Revoluția culturală a repetat frenezia Mișcării de rectificare Yan’an la scară națională, cu tineret fanatizat încurajat să distrugă, să bată, să tortureze și să ucidă pentru eliminarea așa-numitelor „Patru Lucruri Vechi”vechile tabuuri, vechea cultură, vechile datini și vechile idei ale Chinei.

Pe 16 mai 1966, Partidul Comunist Chinez a publicat ceea ce a fost numit „Avizul din 16 mai”, care a marcat începerea Revoluției Culturale. În luna august, elevii din liceele din Beijing au format o trupă a Gărzilor Roşii, împreună cu copiii cadrelor PCC de rang înalt. Gloata a făcut prăpăd în Beijing jefuind, atacând şi ucigând. Până la sfârşitul lunii – numită “Augustul Roşu”, mii de oameni din Beijing au fost ucişi.

În districtul Daxing din Beijing, 325 de persoane au fost ucise între 27 august şi 1 septembrie în 48 de brigăzi de producţie din 13 comune. Vârsta celor ucişi a variat între 38 de zile şi 80 de ani, iar 22 de familii au fost ucise în totalitate. Gărzile roşii au bătut, înjunghiat sau au strangulat victimele. Au ucis sugari şi copii mici, suindu-se pe un picioruş al bebelușilor şi sfâşiindu-i în două. [16]

Pe măsură ce spectrul malefic al comunismului îi conducea pe oameni să bată şi să omoare, le-a anihilat compasiunea umană, spălându-le creierul cu sloganul “tratarea duşmanului cu cruzimea iernii aspre”. Cu orice tip de crimă comisă împotriva umanităţii, Partidul Comunist Chinez a reușit să înlocuiască tradiţia, cultura şi virtutea morală a chinezilor. Înveninaţi de cultura partidului, mulţi oameni au devenit instrumente de ucis.

Când majoritatea oamenilor văd faptele sângeroase ale regimului totalitar comunist, ei nu pot să înţeleagă modul în care oamenii sunt capabili să coboare la un asemenea nivel de barbarism uman.

Estimarea ravagiilor Revoluţiei Culturale este o sarcină descurajantă. Majoritatea studiilor sugerează că numărul minim de morţi este de 2 milioane. R. J. Rummel, profesor american care a cercetat masacrul, a scris în cartea sa “Secolul Sângeros al Chinei: genocidul și crimele în masă începând cu 1900” că Revoluţia Culturală a revendicat vieţile a 7,73 milioane de oameni. [17]

Dong Baoxun, profesor asociat la Universitatea Shandong din China, şi Ding Longjia, director adjunct al Biroului de Cercetare al Istoriei Partidului din Shandong, au scris o carte în 1977 intitulată “Exoneraţi Inocentul – Reabilitați-l pe cel acuzat şi condamnat pe nedrept“. Cartea a citat-o pe Ye Jianying, vicepreşedinte al Comitetului Central al Partidul Comunist Chinez, care a făcut următoarele declaraţii în timpul ceremoniei de închidere a Conferinţei Centrale de Lucru din 13 decembrie 1978: “După doi ani şi şapte luni de anchetă amănunțită, Comitetul Central a ajuns la concluzia că 20 de milioane de oameni au murit în Revoluţia Culturală, peste 100 de milioane au suferit persecuţii politice … şi 800 de miliarde de yuani au fost irosiţi.” [18]

În luna august 1980, liderul Partidul Comunist Chinez, Deng Xiaoping, a acordat două interviuri jurnalistului italian Oriana Fallaci în care a descris dificultatea de a cuantifica ravagiile Revoluției Culturale:

“Oamenii a fost împărțit în două facțiuni care s-au masacrat reciproc. … Este dificil de estimat pentru că au murit din tot felul de cauze. Mai mult, China este o țară atât de vastă. Dar ascultați: atât de mulți au murit încât, chiar dacă nu au avut loc alte tragedii în timpul ei, numărul morților ar fi suficient pentru a spune că înfăptuirea Revoluției Culturale a fost ceva greșit.” [19]

Deng Xiaoping a descris un caz tipic: Kang Sheng, şeful poliţiei secrete a Partidului Comunist, l-a acuzat pe secretarul din provincia Yunnan, Zhao Jianmin, de trădare şi că era agent al Kuomintang. Nu numai că Zhao a fost încarcerat, dar căderea lui a afectat şi 1,38 milioane de persoane din întreaga provincie, dintre care 17.000 au fost torturaţi până la moarte, iar 60.000 au fost bătuţi până au devenit invalizi. [20]

c. Un rău fără precedent: Persecutarea Falun Gong

Zecile de ani de violenţă criminală şi de îndoctrinare atee impuse de Partidul Comunist Chinez au avut o influenţă enormă asupra structurii morale a societăţii, aducându-o cu mult sub standardele pe care Divinitatea o cere umanităţii. Chiar şi mulţi dintre cei care încă mai cred în divinitate nu cunosc adevărata credinţă, deoarece sunt prinşi în organizaţiile religioase înşelătoare controlate de Partidul Comunist Chinez. În cazul în care situaţia va continua să degenereze, omenirea se va confrunta cu dispariţia, precum spun profețiile din textele sfinte ale fiecărei civilizaţii antice.

Dar spectrul comunismului este hotărât să împiedice omul să fie salvat de Creator. Din acest motiv, a distrus culturile tradiționale și a corupt valorile morale umane.

În China, în primăvara anului 1992, pentru a restabili moralitatea umană şi a salva oamenii lumii, domnul Li Hongzhi a început să predea publicului Falun Gong  – o practică spirituală bazată pe credinţa în principiile adevărului, compasiunii şi toleranţei.

Falun Gong, numit şi Falun Dafa, s-a răspândit în China doar în câţiva ani. Pe măsură ce practicanţii, împreună cu rudele şi colegii lor, au experimentat miracole de însănătoşire şi de îmbunătăţire a caracterului, zeci de milioane de oameni au început să practice în China şi în întreaga lume. Cu atât de mulţi oameni practicând cultivarea în Falun Gong şi menţinându-se la standarde mai înalte, societatea a început să-şi redescopere comportamentul moral.

Începând cu anul în care a preluat puterea, CCP nu și-a relaxat niciodată persecuția credinței spirituale. În mod firesc, el percepe Falun Gong ca pe cel mai mare adversar al său.

În iulie 1999, liderul de atunci al Partidului Comunist Chinez, Jiang Zemin, a ordonat în mod unilateral o persecuţie sistematică împotriva Falun Gong şi a practicanţilor săi. Într-o campanie brutală care acoperea fiecare colţ al Chinei, Partidul a aplicat toate metodele imaginabile în eforturile sale de a îndeplini directiva lui Jiang: “Distrugeți-i fizic, falimentaţi-i financiar şi ruinaţi-le reputaţia”.

Portavocea partidului (mas-media de stat chineză – n.t.) a supus poporul chinez propagandei constante pline de ură şi de calomnie la adresa Falun Gong, respingând principiile sale de adevăr, compasiune şi toleranţă în favoarea falsităţii, răutăţii şi luptei. Spectrul a condus societatea la noi minime în degenerarea morală. Într-o atmosferă reînviată de ură şi represiune, poporul chinez a închis ochii la persecuția care se desfășura în jurul lor, trădând Buddha şi Divinitatea. Mai mult, unii şi-au sacrificat conştiinţa şi au participat la campania împotriva Falun Gong, ignorând faptul că în acest process se condamnau singuri la damnare.

Spectrul comunist nu a limitat persecuţia la China. A redus la tăcere naţiunile lumii libere, în timp ce regimul chinez s-a angajat în întemniţarea frenetică, în uciderea şi în torturarea practicanţilor Falun Gong. Susţinută de stimulente economice, lumea liberă a rămas tăcută sau chiar a acceptat minciunile partidului, oferindu-le persecutorilor libertatea de a comite cele mai grave crime.

În persecuţia Falun Gong, Partidul Comunist Chinez a introdus un rău care nu s-a mai văzut niciodată: recoltarea de organe pe viu. Ca cel mai mare grup de oameni închişi pentru credinţa lor în China, practicanţii Falun Gong sunt ucişi la comandă, evisceraţi pe mesele de operaţie ale spitalelor de stat şi militare, iar organele lor sunt vândute pentru zeci sau sute de mii de dolari.

Pe 6 iulie 2006, avocatul canadian David Matas şi fostul secretar de stat canadian pe regiunea Asia – Pacific, David Kilgour, au publicat un raport intitulat “Raport asupra alegațiilor referitoare la recoltarea de organe de la practicanții Falun Gong din China“. Examinând 18 probe, ei au scos la lumină monstruozitatea Partidului Comunist Chinez, numindu-o “o formă dezgustătoare de rău … nouă pe această planetă”. [21]

Matas și Kilgour, împreună cu jurnalistul de investigații Ethan Gutmann, au lucrat cu o echipă de investigatori internaționali la publicarea, în iunie 2016, a raportului intitulat “Recoltarea sângeroasă / Carnagiul: O actualizare”. Având peste 680 de pagini şi conţinând peste 2.400 de referinţe, lucrarea dovedește, dincolo de orice îndoială, realitatea şi amploarea recoltării de organe pe viu care este efectuată de regimul comunist chinez.

Pe 13 iunie 2016, Camera Reprezentanţilor din S.U.A. a votat, în unanimitate, Rezoluţia 343, cerând Partidului Comunist Chinez să pună capăt imediat recoltării forţate de organe de la practicanții Falun Gong şi de la alți prizonieri de conştiinţă. [22]

În iunie 2019, după o anchetă de un an, un tribunal al poporului independent din Londra a concluzionat în unanimitate că prizonierii de conștiință au fost – și continuă să fie – omorâți în China pentru organele lor „la o scară semnificativă”. [23] Tribunalul a fost prezidat de Sir Geoffrey Nice QC, care anterior a condus urmărirea penală a fostului președinte iugoslav Slobodan Milosevic pentru crime de război din Kosovo. În plus, tribunalul a concluzionat că adepții Falun Gong au fost una dintre principalele surse de organe care alimentează industria transplantului regimului chinez. Afacerea profitabilă a transplantului de organe a susţinut persecuţia împotriva Falun Gong şi a atras clienţi din China şi din întreaga lume, făcându-i să devină complici la crima în masă a Partidul Comunist Chinez.

3. Un secol de ucidere

Introducerea la “Cartea Neagră a Comunismului” oferă o estimare aproximativă a victimelor regimurilor comuniste din întreaga lume. În urma verificărilor cifra s-a ridicat la 94 de milioane, incluzând următoarele cifre:

20 milioane în Uniunea Sovietică
65 de milioane în China
1 milion în Vietnam
2 milioane în Coreea de Nord
2 milioane în Cambodgia
1 milion în Europa de Est
0,15 milioane în America Latină (în principal în Cuba)
1,7 milioane în Etiopia
1,5 milioane în Afganistan
10.000 din cauza “mişcării comuniste internaţionale şi a partidelor comuniste care nu sunt la putere” [24]

În afară de Rusia şi China, regimurile comuniste mai mici s-au dovedit la fel de dispuse să participe la proliferarea Răului absolut. Genocidul cambodgian este cea mai extremă crimă în masă efectuată de un guvern comunist. Potrivit diferitelor estimări, numărul cambodgienilor ucişi de regimul Khmerilor Roșii condus de Pol Pot variază de la 1,4 la 2,2 milioane, reprezentând aproape o treime din populaţia Cambodgiei.

Între anii 1948 şi 1987, comuniştii nord-coreeni și-au ucis peste un milion de compatrioți prin muncă forțată, execuţii, şi prin internarea în lagărele de concentrare. În anii 1990, foametea a ucis cel puțin 240.000 de oameni conform estimărilor bazate pe datele recensământului din Coreea de Nord. În total, se consideră că între 600.000-850.000 de nord-coreeni au murit de morţi nenaturale între 1993 şi 2008. [25] După ce Kim Jong-un a venit la putere, el a comis mai multe crime fățișe, victimele incluzând oficiali de rang înalt şi chiar rudele sale. Kim a ameninţat, de asemenea, lumea cu războiul nuclear.

În doar un secol de la înfiinţarea primului regim comunist din Rusia, spectrul comunismului a ucis mai mulţi oameni în naţiunile aflate sub conducerea sa, decât numărul cumulat al victimelor din ambele războaie mondiale. Istoria comunismului este o istorie a crimei şi fiecare pagină a sa este scrisă cu sângele victimelor sale.

*****

Referințe

[1] Congresul SUA, Camerei Reprezentanților, “Amintindu-ne victimele comunismului”, remarci făcute de rep Christopher Smith, la Cel de-al 115-lea Congres, Prima sesiune, Înregistrarea 163 a Congresului (13 noiembrie 2017) https://www.congress.gov/congressional-record/2017/11/13/extensions-of-remarks-section/article/E1557-2

[2] Stephane Courtois, ed., Cartea Neagră a Comunismului: Crime, Teroare, Represiune, trad. Jonathan Murphy (Cambridge: Harvard University Press, 1999);

[3] Richard Pipes, Revoluția Rusă (New York: Vintage Books, 1991), 411.

[4] Winston S. Churchill, The World Crisis (Criza Mondială), volumul 5, The Unknown War (London: Bloomsbury Academic, 2015).

[5] Robert Service, Lenin, o biografie (Cambridge, MA.: Presa Universității Harvard, 2000), 365.

[6]  Courtois și colab., Eds., Cartea Neagră a Comunismului, 177

[7] Robert Gellately, Lenin, Stalin și Hitler: The Age of Social Catastrophe (New York: Knopf Publishing Group, 2007), 75.

[8] „Zhongguo Gongchandang da shiji. 1945 nian ”中国 共产党 大事记 · 1945 年 [„ O cronică a evenimentelor cheie ale Partidului Comunist Chinez 1945 ”], Știri ale Partidului Comunist Chinez, accesat la 16 aprilie 2020, http://cpc.people.com.cn/GB/64162/64164/4416000.html [În chineză]

[9] Frank Dikötter, The Tragedy of Liberation: A History of the Chinese Revolution 1945–1957 (Londra: Bloomsbury Press, 2013).

[10] Martin Amis, Koba the Dread: laugh and the Twenty Million (New York: Vintage Books, 2003).

[11] Roy Medvedev, Lasă istoria să judece: originile și consecințele stalinismului, trad. George Shriver (New York: Columbia University Press, 1989), 240–245.

[12] Aleksandr Solzhenitsyn, Arhipelagul Gulag 1918–1956: un experiment în investigații literare, cărțile I – II, trad. Thomas P. Whitney (New York: Harper & Row, 1973).

[13] Medvedev, Lasă istoria să judece, 396.

[14] Reuters, „4.2 milioane au fost victime ale epurărilor, spune șeful KGB”, LA Times, 15 iunie 1991, https://www.latimes.com/archives/la-xpm-1991-06-15-mn-496-story.html.

[15] Alexander Yakovlev, Yakeliefu Fangtan lu 1992–2005 雅科夫列夫 訪談 錄 (1992–2005) [Alexander Yakovlev: Interviuri selectate (1992–2005)], trad. Academia Chineză de Științe Sociale, 234. [În chineză]

[16] Wen Yuluo 遇 罗文, „Daxing tusha diaocha” 大兴 屠杀 调查 [„O anchetă a masacrului de la Daxing Beijing”] din Wen Ge da tusha 文革 大 屠殺 [Masacre în revoluția culturală], ed. Song Yongyi 宋永毅 (Hong Kong: Kaifang zazhishe, 2002), 13–36. [În chineză]

[17] R. J. Rummel, China Bloody Century: Genocide and Murder since Mass 1900 (New York: Routledge, 2017), 253.

[18] Dong Baoxun 董 宝 训 și Ding Longjia 丁龙嘉, Chen yuan zhao yun – pingfan yuan jia cuo an 沉冤 昭雪 – 平反 冤假錯案 [Exonerează nevinovatul: reabilitează pe cei acuzați și condamnați greșit] (Hefei: Anhui Renmin Chubanshe, 1998) , 1. [În chineză]

[19] Oriana Fallaci, „Deng: Curățarea ”greșelilor feudale ale lui Mao” The Washington Post, 31 august 1980, https://www.washingtonpost.com/archive/opinions/1980/08/31/deng-cleaning-up-maos-feudal-mistakes/4e684a74-8083-4e43-80e4-c8d519d8b772.

[20] Ding Longjia 丁龙嘉 și Ting Yu 听雨, Kang Sheng yu Zhao Jianmin yuan’an 康 生 与 赵健民 冤案 [Kang Sheng și cazul nedrept de Zhao Jianmin] (Beijing: Renmin Chubanshe, 1999), așa cum se face referire în Hu Angang , Mao și Revoluția culturală, ed. W. H. Hau (Honolulu: Enrich Professional Publishing, Inc., 2016), 2:98.

[21] David Matas și David Kilgour, Raport asupra alegațiilor referitoare la recoltarea de organe de la practicanții Falun Gong din China (Ontario: Seraphim Editions, 2009), 13.

[22] Congresul SUA, Camera Reprezentanților, Exprimându-și îngrijorarea cu privire la rapoartele persistente și credibile ale recoltării de organe sistematice, sprijinită de stat, de la prizonierii de conștiință care nu și-au dat consimțământul din Republica Populară Chineză, inclusiv de la un număr mare de practicanți Falun Gong și membri ai altor grupuri minoritare etnice și religioase, HR 343, 114 Cong., a 2-a sesiune, introdusă în Cameră Reprezentanților la 25 iunie 2015, https://www.congress.gov/bill/114th-congress/house-resolution/343.

[23] Tribunalul China: Tribunal independent pentru recoltarea forțată de organe de la prizonierii conștiinței din China, „Tribunalul Chinei: Hotărârea definitivă din 17 iunie”, 1 martie 2020, https://chinatribunal.com/final-judgment.

[24] Courtois și colab., Eds., Cartea Neagră a Comunismului, 4.

[25] Thomas Spoorenberg și Daniel Schwekendiek, „Schimbări demografice în Coreea de Nord: 1993–2008”, Revizuirea populației și dezvoltării, 21 martie 2012, accesat prin Wiley Online Library, https://onlinelibrary.wiley.com/doi/abs/10.1111/j.1728-4457.2012.00475.x